Să fiţi inspiraţi!

Acum că suntem liniştiţi după ce am aflat anul şi cauza morţii, numele nostru indian, precum şi ce cameră, baie, piscină, pereche de pantofi ni se potriveşte zodiei noastre, dar şi cât de beţici o să fim chiar în astă seară de Revelion, putem reflecta niţel asupra anului ce se încheie. Sper că şi pentru voi 2011 s-a dovedit a fi un an foarte bun, în care aţi mai gustat cât de cât din toate plăcerile pe care viaţa ni le pune înainte.

Şi dacă n-a fost un an prea bun, încercaţi să rămâneţi pozitivi. Garantez eu că 2012 va fi un an pe cinste. Zilele trecute am purtat o discuţie cu unul din cei mai buni prieteni mayaşi ai mei şi m-a asigurat că nu va veni sfârşitul propriu-zis, ci doar cel al relelor, ghinioanelor şi neînţelegerilor. Aşa că nu vă impacientaţi. La urma urmei aveţi o zi în plus pentru a face tot ce vă taie capul. Sunt convins că unii dintre voi aveţi un wishlist, o listă întreagă de rezoluţii specifice anului nou, pe care îmi doresc să le aveţi bifate la anu' pe vremea aceasta. Eu n-am decât două mari şi arzătoare: permisul de conducere care să aducă finalul unei cariere bogate de pieton şi dizertaţia, care va desprinde bolovanul numit master, de picioru-mi aprig. În rest, doar sănătate. Mie şi celor din jurul meu. N-am de gând să mai completez lista cu dorinţe cu nimic altceva şi asta pentru că dacă voi fi sănătos şi, inevitabil, la pungă niţel mai gros, voi ajunge să fac tot ce îmi spune inimaaaaaa (nu Brenciu?).

Poate mi-ar place să fiu mai inspirat. Şi asta v-o doresc şi vouă. Să fiţi mai inspiraţi. Inspiraţi în a vă alege gagica ori gagicul, oamenii ce vă înconjoară, cartea cea mai bună, filmul potrivit pentru seara ploioasă de vară, vacanţa ideală, tema pentru licenţă, locul de muncă, piesa cea mai potrivită, mutarea cea mai inteligentă, cuvintele cele mai calde, zâmbetul cel mai frumos, vinul cel mai îmbietor, şutul perfect, imaginea cea mai grăitoare...

Bear Grylls e mic copil!

Cu toţii îl ştiţi pe Bear al nostru. Când nu e în pauza filmărilor, ar mânca aproape orice. De la larve-gigant, la rahat de urs, la carne de cămilă moartă. Omul nu prea are nici o limită şi, trebuie să recunoaştem, mulţi îi ştim emisiunea de pe Discovery, în principiu, din cauza "poftei" sale nestăvilite şi nicidecum tehnicilor de supravieţuire în condiţii extreme.

Omul e atât de hardcore încât, cel puţin o dată,  cu toţii ne-am gândit cu câtă uşurinţă ar câştiga cei 50.000 de dolari "serviţi" celor care participă la cunoscuta emisiune a lui Joe Rogan, "Fear Factor" (care, by the way, a reînceput). Însă după ce am văzut ce poate face următorul tip, nu mai sunt aşa sigur. 

Ceea ce a început cu un pariu "nevinovat" între prieteni a continuat cu un adevărat succes viral, unde altundeva, dacă nu pe Youtube. Louis Cole a devenit faimos după ce l-a depăsit pe Bear. Britanicul cu dread-uri mănâncă aproape orice şi se filmează în HD. Mai mult, se bucură de extrem extrem de multe vizualizări, chiar dacă, multe dintre clipuri sunt de-a dreptul greţoase. Şi înainte de a vedea (dacă vă ţine stomacul) cam ce papă omul care deja se confruntă cu multe probleme din partea PETA, aruncăm o scurtă privire asupra meniului de până acum: 660 de viermi vii, 21 de lăcuste, 3 gândaci de Madagascar, un întreg bol de wassabi crud, un scorpion gigant, o tarantulă, o broască moartă în stare de putrefacţie şi lista poate continua. Şi va continua. Pentru că recent, Louis are şi o pagină specială pe facebook (Food for Louis), acolo unde, aţi ghicit, oameni din toate colţurile lumii îl "provoacă" la alte gustări delicioase.

Aşadar, dacă n-aţi mâncat nimic până la ora asta, vă invit să urmăriţi, clip-ul care mie mi se pare, de departe, cel mai greţos. Atât de greţos încât nu l-am putut urmări până la final. Şi nu glumesc! Cei cu stomac sensibil, rezumaţi-vă la a citi postarea şi atât.

Vrăjeală şi vrăjitorii

Două subiecte mari şi late s-au tot dezbătut şi răzbătut astăzi pe micile ecrane, pe undele radio, ori pe site-urile patriei. Evadarea trigroaicei Mihaela, din Grădina Zoologică din Sibiu, încheiată, cum altfel în România, dacă nu tragic şi "săltarea" de către mascaţi a două din sutele de vrăjitoare ce populează această frumoasă ţară.

Dacă, din nefericire, despre tigroaica de la Sibiu nu mai putem vorbi decât la trecut, din cauza faptului că oamenii de acolo au găsit mai la îndemână să înlocuiască tranchilizantele cu gloanţe şi astfel felina de 200 şi ceva de kile nu s-a mai putut reuni cu prietenii săi pufoşi din Madagascar, nu ne rămâne decât să aruncăm o privire prin globul de cristal, asupra aşa-ziselor vrăjitoare Vanessa şi Melissa, care cică ar fi escrocat mai multe vedete de pe meleagurile noastre şi au fost astfel "ridicate" din modestele căsuţe.

Şi-i musai să ne oprim asupra mai multor aspecte. Primul. Cât ghinion să ai ca vrăjitoare să fi săltată tocmai într-o zi de marţi (trei ceasuri rele) 13? Al doilea. Cum a fost posibil ca, prea-cunoscutele pirande posesoare de cărţi de tarot să nu vadă în viitor venirea la poarta măreţelor palate, a mascaţilor (care de data asta, n-au mai încurcat adresa)? Al treilea. De ce nu şi-au folosit măturile sau farmacele din dotare (sau ăstea nu-s de ălea din filme?!) că să-i "hâşâiască" pe purtătorii de cagule? Al patrulea. Se presupune că mai multe pseudo-vedete de pe la noi au apelat în dese rânduri la serviciile acestora pentru a-şi rezolva problemele mai mult sau mai puţin personale, poliţia intrând în posesia unei liste pe care se regăsesc Inna, Oana Zăvoranu, Bănel, Sânziana Buruiană sau Amalia ex-Năstase. Acum, îs tare curios cum arată o astfel de listă scrisă de nişte ţigănci care au mai puţine clase decât noul tren Regio?! Şi cum figurează pe ea datoriile "vedetelor"? 

 "Dăci. Havem aşa fetilor. Prima pă listă e Hoana Zăvoranu. Nebuna aia de-a fost soaţa lu' Pepe hălă cu mult gel în cap. Avem de luat de la ea cam 450 de mii dă ieuro. Cam cât valorează hălea două apartamente ale ei, plus porşul hăla despre care i-am zîs că-i blăstămat şi pe care trebui să-l ducem la casat la fratele Harmando, păstă linie. Ie rezonabil pentru câte ne-a cerut: să-şi găsească marţafoiul, să rămână Pepe himpotent şi măsa să să ducă mai repede cătră cimitirul ăla ce-l păstoreşte. Mai departe ce-avem? E fratili nostru Bănel, căruia i-am cerut tarif mai mic, că doar îi de-al nostru, mâncav-aş gura. Câte 100 de mii de coco pentru ca să aive succes acolo la franţuzi, la hăia de la santetiene hăia sau cum le-o zice. Şi cică să punem vrajă şi pă minge aci la noi, ca să câştige Steaua campeonatul înaintea lu' ungurii de la cefere. Aşe mamă. Ce mai avem noi aici? I...n...n...a. Cine-i asta fă soră, fă?? Aaaa... e fătucă haia mică dă cântă pe dincolo pă la mexicani şi pă la spanioli şi pă la nemţuzii hăia. Tot 100 de mii de ieuro să iasă bine treaba cu discurile de platină. I-auzi fă Vanesoo, de platină, cum avem noi lănţicurile hălea de le-am luat acu' o săptămână. Şi pentru mai ce scrie aci fă? Pentru ca să nu se bucure de succes mai mare Halexandra Stan cu saxeofonu' hăla al iei. O fi cântând soro pă la nunţi în trupa lu' Bursuc a nost'?! Bun. Şi cine mai e pă listă fată? Sânzâiana Buruiană. 10 mii de euro. Pentru farmece la bărbaţi bogaţi în Bambuu. Şi păntru ca să ţînă ţâţele hălea două cât mai mult. Şi pentru ca nasu' lu Tonciu să rămână la fel de mare şi cârn, şi păntru ca ălă dă plastic a lu' Pestriţu să pice la hurmătoarea prezentare dă modă. Şi păntru cât mai multe hapariţii la Medelin Ionescu în emisiune şî la Cătălin Măruţă pe he-pi-li-că...auzi fă, nu crezi că are cam multe pentru aşa puţini bani? Ia mai taie, făi, dîn ele...Aşa şi cine mai ieste pă listă mă. Amalia Năstase. Simplu. 2000 de ieuro ca să nu-l mai ţină pă Ilie racheta mult....Şi mai ho fă Văneso, că-i prea mult dă scris pă ziua de azi. Lasă politicenii hăia grei pă mâine şi hai să dăm în cărţi să vedem ce face Vasluiu'  în helveţia!"

Al cincilea (şi ultimul, pentru că mă lungesc şi, deci, plictisesc) Presupunând că toate lucurile ăstea ar fi adevărate, cât de tâmpit să fii să dai sute de mii de euro unor ţigănci, care chipurile te ajută, fie prin magie albă, fie prin cea neagră. Cât de redus mintal să fii să te gândeşti că rezolvarea problemelor tale poate veni de la nişte ţigănci analfabete? Cât de tembel să fii să apelezi la vrăjitorie, când ai SUTE de mii de euro în conturi? Până la urmă, nu banii rezolvă toate problemele? De ce ai alege ajutorul unor străine şi nu al prietenilor, rudelor, cunoştinţelor? E ca şi cum m-aş duce la un iluzionist chitit pe ideea că mă poate face să dispar din faţa tuturor problemelor cu care mă confrunt.

57.660

Atâţi hunedoreni există acum pe facebook, aici incluzând, evident, şi firmele cu sediul în judeţul nostru. Reprezentăm exact 1,64 la sută din totalul utilizatorilor de facebook din România (vreo 4 milioane). Nu e chiar rău, dacă stăm să ne gândim că populaţia judeţului e de puţin peste 400.000. Cei mai mulţi vin chiar din Hunedoara, unde sunt cam 13.000 de utilizatori, urmează la mică distanţă Deva, 12.500 şi evident, Petroşani cu aproape 11.600 de useri. Nu-s de negligat nici cei din Haţeg, Călan, Simeria, Vulcan sau Lupeni, însă cel mai tare mi se pare că aproape 500 de utilizatori şi-au setat la localitatea de provenienţă comuna...Bucureşci (o fi la caterincă?!).

Brandul Sarmizegetusa stă cel mai bine la capitolul fani (peste 15.000), în vreme ce fotografii Laurenţiu Anton, Dan Farca şi Alex Conta n-o duc nici ei prea rău, pozele făcute de aceşti falnici hunedoreni aducând, în total, 10.000 de fani. Bine de ştiut că şi Arsenal Park-ul fraţilor Cristescu, de la Orăştie se regăseşte şi el în top (pe bună dreptate, e de-a dreptul splendid), dar şi Aqualand-ul de la poalele cetăţii, despre care sunt convins că o parte din cei din vestul ţării au şi auzit. Promovarea clubului pe facebook e unul din cele mai bune lucruri din câte există în zilele noastre astfel că în ierarhie se regăsesc mult prea multe astfel de locaţii. Demne de menţionat: Shizzle Club din Hunedoara (cam 5.000 de fani), NRG Club Orăştie (4.355 de fani), sau Club Shidi din Deva(cam 1.500).  Şi cum putea să lipsească dintr-un top un alt "bun" sută la sută hunedorean. E vorba de Bianca Drăguşanu a cărui profil, pagină oficială are, of doamne, puţin peste 1.000 de fani şi fane. Păi cum să n-aibă dacă tot timpul stă pe.... buzele fiecăruia (doamne, vroaim să zic o prostie, dar să nu uităm că-i post).

"Grosul" de utilizatori vine de unde dacă nu din Bucureşti, unde-s aproape 1.200.000 persoane, firme şi alte cele înregistrate, podiumul fiind completat de Cluj-Napoca şi Timişoara care nu depăşesc împreună 350.000 de utilizatori. Pe aproape stau Braşov, Iaşi, Constanţa, Craiova, Galaţi şi Ploieşti a căror număr de "maniaci" variază de la 70.000 până la 110.000.

Şi dacă v-aţi întrebat vreodată, "bine mă, ia să văd eu care-i cel mai cunoscut român mă. Ia să văd ce brand românesc are parte de cei mai mulţi fani!", aflaţi că nu scăpaţi de Inna (4 milioane de fani!!), Akcent (cam 900.000), Edward Maya (aproape 600.000) şi Creative Monkeyz (cam 550.000). Topul giantic îl găsiţi aici. Un site asemănător trafic.ro, pe care veţi găsi fel şi fel de statistici, grafice, topuri şi alte cele. Like!

Vinerea-i pă sistem

Am zis că îl lăsăm în pace pe Liviu Guţă şi mă ţin de cuvânt. Astăzi vă fac cunoscut un interpret de renume mondial. Numele lui e Robert. Şi cum toate celealte nume de scenă au fost luate, fie că vorbim de alimente (vezi salam), fie că vorbim de staruri de cinema (vezi de vito), el s-a hotărât să se lanseze cu un nume de-a dreptul...glaciar. Calotă. Da, Calotă. Calotă din ţigănie. Şi fiindcă a ajuns atât de cunoscut, alţi interpreţi ceva mai micuţi, dar, evident, cu suflet mare, l-au căutat să facă un ficiuring. Aşa a ieşit la lumină duetul Robert Calotă-Sârbu de la Vâlcea şi hit-ul "Nu pleca". Oricum nu plecam în mare viteză, pentru că vroiam să văd cum sună o astfel de "operă". Aşadar şi prin urmare:





Staţi pe-aproape. Săptămâna viitoare, urmează cea mai capodoperă şmecheră a celor doi băieţi.

O reclamă bună şi una proastă

Îmi place să cred că românii sunt foarte inventivi, foarte creativi. Mai ales atunci când vine vorba de reclame. Sunt absolut sigur că fiecare dintre noi poate spune dintr-un foc, două-trei spoturi care ne-au rămas instant în minte, îndată ce le-am văzut. Din nefericire există şi o proporţie mare a reclamelor româneşti eşuate din orice punct de vedere. Nu e fair-play să repet giumbuşlucul de mai sus cu una-două proaste, din prima, pentru că la critică (ne)constructivă suntem fruntaşi de ani de zile. Daaaar, există una care mă râcâie de ceva timp. Face parte de fapt dintr-o serie de-a dreptul insuportabilă, însă îmi pare că e bomboana de pe colivă.

You need a modern Browser with Adobe Flash Player to view this.

                   
Şi dacă am văzut şi sunt sigur că am căzut de acord că ăsta e un exemplu de "Doamne, Dumnezeule, aşa nu, te rog eu nu!!", să vedem şi una care se va bucura de un oareşce succes şi asta pentru că, simplu, e extrem de catchy. Mai catchy de atât nici că se poate în această perioadă. E de ajuns s-o vezi de două ori şi-o vei cânta, garantat, testat, toată ziua.

  

Asalt la limba română

Multe sunt lucrurile de care trebuie să ţină cont un jurnalist. Verificarea informaţiei din cât mai multe surse posibile, documentarea temeinică înaintea abordării unui anumit subiect. Greşelile gramaticale, limbajul de lemn. Transmiterea mesajului într-un mod cât mai "curat" şi corect cititorului. Evitarea ambiguităţilor, "zaţului", exprimării greoaie. Şi lista poate continua. 

Mintea trebuie să fie mereu în alertă, mereu în priză, să fie antrenată pentru orice. Şi asta pentru că, vrând ne-vrând, există o anumită perioadă în care lucrurile pe care le relatezi încep să se repete, într-un mod sau altul. Iar tu nu trebuie să faci altceva decât să "îmbraci" aceeaşi informaţie în haine noi, evitând, pe cât posibil, clişeele. Fără doar şi poate există o gamă largă de clişee la care jurnaliştii vor apela cu încredere de fiecare dată când rămân în pană de idei sau nu au inspiraţie suficientă. Numai aşa se întâmplă să întâlnim fel şi fel de expresii, care mai de care mai uzate, în domenii în care nu s-ar cădea să le folosim. 

E de notorietate faptul că, cel puţin în jurnalismul sportiv, numărul clişeelor se apropie uşor-uşor de populaţia Chinei. "Mingea e rotundă". "Fotbalul se joacă pe goluri", "Cea mai bună apărare e atacul", "Şi-au dorit mai mult victoria" sunt doar câteva dintre sutele de clişee. Pe multe dintre acestea le veţi regăsi în cartea excelentului Radu Paraschivescu "Dintre sute de clişee. Aşchii dintr-o limbă tare", pe care v-or recomand cu căldură. N-am să alcătuiesc nicidecum un top al celor mai folosite, asta pentru că, parţial, nici n-ar fi prea corect, având în vedere că, probabil, cel puţin o dată, m-am legat şi eu de ele. Cum nici la fel de corect nu e să mă agăţ de celelalte sute de clişee folosite de ceilalţi colegi din presă, dar cu toate astea nu pot să nu-mi spun of-ul. 

Există o expresie care, de când, am păşit timid în presă, mă irită cu desăvârşire. Nu există jurnalist român să n-o fi folosit măcar o dată într-un reportaj, interviu, ştirică, feature, relatare. Nu există prezentator, moderator, MC ori DJ care să nu o fi citit măcar o dată de pe prompter ori de pe coala A4. E vorba de "a lua cu asalt". Adăugăm orice subiect şi iese o propoziţie, un titlu, un supra titlu, un intertitlu de ţi-e mai mare dragul. Fie că vorbim de economie, politică, social, sport. Şi dacă în cartea sa, Radu Paraschivescu, reuşeşte performanţa de a crea o întreagă declaraţie a unui sportiv, doar prin a folosi acel limbaj de lemn, acele clişee atât de uzate (sper să v-o redau într-o postare pentru că e mai mult decât savuroasă), eu am să vă dau, aleatoriu, cel puţin 10 situaţii în care cineva A LUAT CU ASALT ceva, în presa românească, doar în ultimele două zile:

"manifestanţii iranieni au luat cu asalt ambasada Marii Britanii"

"ecologiştii au luat cu asalt o centrală nucleară din Franţa"

"fanii Pariu cu Viaţa au luat cu asalt pagina de facebook a serialului"

"bucureştenii au luat cu asalt magazinele de IT vinerea trecută"

"cele mai frumoase pisici au luat cu asalt Romexpo"

"prostituatele românce au luat cu asalt Elveţia"

"adăpostul de câini, luat cu asalt de câinii vagabonzi"

"pasionaţii sporturilor de iarnă au luat cu asalt pârtiile din Harghita"

"comisarii OPC au luat cu asalt pieţele din Târgu Jiu"

"Cinci Mitsubishi ASX au luat cu asalt drumeagurile de prin Piatra Craiului"

"târgul de carte, luat cu asalt de sute de liceeni"

"vasluienii au luat cu asalt casele de bilete"

Vinerea-i pă sistem

Continuăm periplul muzical pe tărâmul manelistic românesc şi astăzi cu altă piesă de circulaţie internaţională. O să ziceţi că am ceva cu Liviu Guţă, dar promit că, cel puţin pentru o perioadă, am să îl las în pace. Mergem pe aceeaşi idee. Dacă înţelegeţi refrenul shakesperian, aştept o traducere şi o adaptare în ţigăneşte, pardon româneşte. Nu o mai lungim şi îl ascultăm, din nou, pe unicul, irepetabilul, Liviu Guţă zis şi Mititelu (fără legătură cu cel mic şi chel din Bănie). Numai din bunăvoinţa şi cu sprijinul lui Fredy Tupeu.

Deadline-ul

Am ajuns la concluzia că cei mai mulţi dintre noi funcţionăm mai bine când avem deadline-uri. Cel puţin în cazul meu, deadline-ul e cea mai bună motivaţie când trebuie să realizez unul sau mai multe lucruri. Bineînţeles, m-am familiarizat mai bine cu termenul încă din facultate, atunci când am aflat că rotiţele ce învârt morişca mare a presei merg la capacitate maximă când există un termen limită. Ai de predat articolul la ora 18.00, în caz contrar rişti să nu mai fie publicat, ba în unele cazuri mai poţi fi chiar şi sancţionat, în funcţie de importanţa subiectului.

Sigur, ne-am lovit de termene limită încă din şcoală, însă parcă atunci mai mergea dusul cu zăhărelul, scăldatul sau amânatul, căci situaţia nu era extrem de gravă. Parcă încă era o joacă. Lucrurile s-au schimbat ceva mai mult în studenţie, când au apărut presiunile din mai multe părţi. Părinţii pe de o parte, de a căror ajutor financiar nu prea poţi să-ţi baţi joc şi evident, profesorii, cărora nu le mai pasă dacă noul tău saint-bernard ţi-a mâncat proiectul sau dacă tovarăşul de cameră a vărsat bere peste planşele tale sau dacă laptop-ul te-a lăsat şi a avut nevoie de o formatare rapidă. Nu predai la timp "tema de casă", ne vedem în toamnă sau în vară, sau în săptămânile premergătoare lucrării de licenţă. A devenit apoi şi mai interesant la noul loc de muncă, după care ai alergat cu limba scoasă o grămadă de timp. Nu vrei să faci o impresie proastă în faţa noului tău şef, care te-a ales pe tine în detrimentul lui Ygrec Xulescu, doar pentru că eşti mai plăcut la prima vedere şi astfel n-ai decât o singură şansă: să faci totul la timp.

Tocmai de aceea cred că, în aproape tot ce faci, e bine să-ţi fixezi un termen limită. Unul realist evident. Unul care să nu se întindă pe o perioadă comparabilă cu iarna dincolo de Cercul Polar. Unul care să se oprească undeva în viitorul apropiat. Astăzi, la ora 19.43. Până vineri. Dincolo de weekend. Până în 15. La 1 ianuarie. Nu trebuie însă uitat că deadline-ul e ruda apropiată a ambiţiei şi frate de sânge cu motivaţia. Sigur, nu s-ar da la o parte şi la o cină romantică şi un film cu lenea, care, se ştie, e deja mare cucoană!

Vinerea-i pă sistem

Aşa cum am promis în postarea trecută, gata cu amânările. De astăzi regăsiţi o rubrică nouă, care, sper, va da naştere la alta şi tot aşa. Cel puţin până când voi face mutarea pe care tot o planific de aproape un an. Şi care sper să se concretizeze chiar din prima zi a lui 2012. Măcar să ştiu că am făcut ceva notabil on-line, înainte de a ne da obştescul sfârşit prezis de mayaşi. Şi cum am putea începe weekendul în formă, dacă nu cu o manea pă turbo sistem. De acum înainte, cel puţin până la finele anului, fiecare zi de vineri va fi dedicată unei capodopere semnate de prietenii noştri ceva mai tuciurii. E de râs, nu-i de râs, măcar să trăiţi cu impresia că există persoane care chiar cântă şi mai prost decât voi şi o mai şi fac altundeva în afară de cabina de duş.

N-o mai întind şi îi dăm drumul. Azi începem cu ceva revoluţionar. Maneaua de club. Made in Romania, 2011. Un ficuring dă zile şi nopţi mari şi mici. Ă niu stail 2011 adus de Liviu Guţă şi Edy Talent. Cine înţelege ce spune Liviu Guţă 2, 3, 4 sau care o fi, pe engleză, în debutul piesei, primeşte o copie grautită a albumului The Mafia of the Manele Volume 3, disponibil şi pe iTunes.

Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi. Lasă pe poimâine

Ar trebui să îmi fac un tricou cu zicala asta pur românească. Pentru că deja sunt multe zilele în care am amânat să fac unele lucruri. Cel mai bun exemplu: postările pe blog. Până şi ideea asta am amânat-o zile în şir. Atâtea şi atâtea subiecte, atâtea şi atâtea opinii care s-au dus odată cu soarele la miezul lunii noiembrie. Lenea a devenit o cucoană care îmi zâmbeşte de undeva de deasupra, mai ceva ca regina Elisabeta a Marii Britanii. La fel s-a întâmplat şi cu şcoala de şoferi, până şi cu materialele publicate în ziar. Şi când e vorba de ziar, aici chiar nu e indicat să întârzii, să amâni o idee bună. Măcar de m-aş învăţa minte, însă parcă mă încăpăţânez mai ceva ca un tanc sovietic la intrarea în Berlin şi nu vreau să fac ce îmi şopteşte vocea aceea subţire din interior. Aşa că m-am gândit că dacă voi scrie asta pe blog, îmi voi aduce aminte permanent că am ceva de spus, că am ceva de făcut. Pentru că nu-i aşa, noi românii, slavă domnului, avem păreri legate de orice. De aceea, de acum înainte mi-am propus să scriu cel puţin o dată la două zile, pentru mine, pentru cei zece fani ai mei, pentru cei cinci cititori ai blogului. Ba mai mult, îi dau bice şi rubricii de vineri, pe care, da, aţi ghicit, am amânat-o de ceva vreme. Cred că dacă stau bine să mă gândesc, mai fixasem una pentru altă zi a săptămânii. Dar toate pe rând. Şi dacă o voi mai lălăi mult, poate careva dintre voi îmi veţi atrage atenţia. Poke me, dislike me, comment me, sms me, yell to me. Trezirea, hai, te lauzi că îţi place să scrii, că îţi place să fii informat şi să informezi la rândul tău. Treci la aparat şi lasă lenea pentru ăia care numără bani în Orientul Mijlociu. Pentru leneşii din America de Sud. La treabă!

Consumul de alcool în studenţie. Simptome, cauze şi soluţii

1. Simptom: Picioare reci şi umede
    Cauză: Paharul tău e înclinat sub un unghi incorect.
    Soluţie: Întoarce paharul; încearcă să faci astfel încât partea deschisă să fie îndreptată în sus.

2. Simptom: Picioare umede şi calde
    Cauză: Ei asta e, te-ai pişat pe tine.
    Soluţie: Du-te şi te usucă la toaleta cea mai apropiată.


3. Simptom: Tejgheaua din email alb.
    Cauză: Ups, eroare. Aici nu poţi comanda nimic,  încă n-ai ieşit din baie
    Soluţie: Uite-te în jur şi cere ajutor celor mai puţin "loviţi" decât tine.


4. Simptom: Berea pe care ai comandat-o (într-un final) acum juma' de oră, nu mai vine.
    Cauză: Ţi s-a dereglat din nou busola, stai cu spatele la barman.
    Soluţie: Întoarce-te uşor să nu ameţeşti, berea ta e cu siguranţă acolo.


5. Simptom: Wait, what the? Brusc descoperi că peretele din faţa ta este plin de lumini.
    Cauză: Ridică-te, în mod cert, ai căzut pe spate.
    Soluţie: Poziţionează-ţi întotdeauna corpul la 90 de grade de sol. Grade, ălea de le tot pun băieţii ăia de după tejghea în băutură încă de la începutul serii.


6. Simptom: Totul se deplesează cu o viteză ameţitoare sub picioarele tale.
    Cauză: Iară ai înjurat ca la uşa cortului, iar ai încercat să pupi fata managerului, aşa că doi bodyguarzi te scot afară din local. 
   Soluţie: Întreabă-i cel puţin unde te duc, roagă-i să nu dea la ficat şi la faţă.


7. Simptom: Reflexii multiple ale unei feţe cunoscute te privesc dintr-un lichid lucios.
    Cauză: Eşti la WC, încercând să vomiţi
    Soluţie: Arată-i degetul mijlociu omuleţului din cerul gurii.


8. Simptom: Ringul de dans se cam deplasează, te legeni în stânga şi în dreapta, toţi din jur sunt îmbrăcaţi în alb.
   Cauză: Nu eşti la White Sensation, eşti în ambulanţă, glucoza e prietena ta cea mai bună.
   Soluţie: Nu amesteca într-un singur recipient (stomac) whiskey, vodka, tequilla şi bere.


9. Simptom: Tatăl tău te priveşte cu un aer ciudat, iar fraţii tăi te urmăresc perplecşi.
    Cauză: Iară ai greşit camera de cămin. E 156, nu 159.
    Soluţie: Întreabă-i dacă eşti sau nu la etajul potrivit.


10. Simptom: Un reflector din club te orbeşte.
      Cauză: Eşti întins pe spate, pe banca din faţa căminului şi s-a făcut deja ziuă.
      Soluţie: Data viitoare, roagă-i pe vecinii de la 159 să nu mai profite de faptul că eşti niţel mai "obosit" şi să nu se mai răzbune pentru că ai dat cu picioarele în uşă la 4 jumate dimineaţa.


  

De ce Liverpool?

Zilele trecute am văzut undeva pe un site, în treacăt, un soi de chestionar care urmărea să vadă de când, de ce, simpatizezi cu un anumit club de fotbal. Întâmplător era chiar vorba de Liverpool Football Club, gruparea pentru care aş da, practic, orice. E foarte greu să spui unde a fost prima scânteie atunci când vorbeşti de "a ţine" cu o anumită echipă, extrem de dificil să le expui celorlalţi ce te-a împins spre o iubire alb-albastră, roş-albastră sau alb-roşie. Şi chiar dacă v-aţi aştepta ca eu să închin o adevărată odă cormoranilor, având în vedere că e domeniul de care sunt cel mai apropiat, nu voi face acest lucru. Sau poate altădată. De ce? Pentru că am găsit un clip care răspunde la orice întrebare. Spune totul despre ceea ce înseamnă Liverpool, în puţin peste cinci minute. Aşa că dacă v-aţi întrebat vreodată de ce Liverpool şi nu Real, Barca, Manchester, Arsenal sau altele, iată răspunsul:

                          

Muzica românească şi inspiraţia animalică

Se ia una bucată divă expirată se pune pe scenă cu ţâţele pe-afar', se dă drumul la bumţi-bumţi. De preferat sound ceva mai fresh, cu ceva inserţii de taragot, saxofon, trompetă, acordeon că tot dă bine la public zilele astea. 

Mai rămân de stabilit versurile. Nu e nevoie de ceva profund poetic. Se acceptă orice atâta timp cât completează goarnele de pe fundal. Acum să vedem: de cât de sexxy şi hot sunt, am tot cântat. De cât îmi place să mă frec în club pe melodii, am prestat. Nu mai funcţionează dulcegăriile ălea de le fredonam prin '90 aşa că trebuie să venim cu ceva nou. Spaniola nu mai prea prinde de când cu Fuego şi Pepe, ba nici chiar portugheza de la Narcotic Sound încoace. Rămânem la engleză că doară îi de bază şi chiar dacă n-avem accent pur american, îl fabricăm în studio cu softul din dotare. Bun, dar cu versurile ce facem, cum facem să fie bine? Aaaa gata ştiu. Hai s-o dăm pe animalice. Dacă tot au ieşit hienă, şopârlă şi vierme din schemă, hai să readucem în prim plan alte animăluţe dulci şi pufoase. De pildăăăă, iepuraşi coconaşi şi şi...aaa, da ursuloi panda, da, daaaaa şiiiii maimuţici de ălea mici cu ochii mari! De câini nu ne legăm că sare Asociaţia Lăbuş şi nu dă bine la imagine. Mâţâite suntem noi destul, deci pisicile ies din discuţie. La căluţi nu ne băgăm că au fost alţii mai rapizi şi-au băgat-o pe aia cu Ride the White Horse. Şerpii nu ne plac, eventual o anumită specie de pitoni, da' nu aprofundăm. Văcuţele le lăsăm cu Fulga şi la ăia de la Milka, iar curcile şi gâştele să meargă-n club cu Crudu şi năsoasa de Tonciu.

Şi uite aşa ne-am trezit peste noapte cu:

Andreea Bălan - Like a bunny

Shake it like a bunny, if you wanna party,
If you wanna party girl
Shake it like a bunny, if you wanna party,
If you wanna party girl

Anda Adam - Panda madam (ce joc de cuvinte fin)

Yeah it’s my birthday
So get up from your chair
And shake it like a panda bear
Like a panda bear x3
Shake it like a panda bear
Like a panda bear x3

Corina (insert here nume de familie) - Munky funky

Do you like it like it funky
i like it i like it
i like it munky funky
Funky Funky
Do you like it like it funky
i like it i like it
i like it munky funky
Can i get a waa can i get a wuu
Put you hands up i wanna funk you (x4)
Funky Funky
Do you like it like it funky
i like it i like it
i like it munky funky
Funky Funky
i like it munky funky
i like it munky funky
i like it munky funky
i like it munky funky
i like it munky funky

Blugi cu căchiţ

I-aţi văzut de prea multe ori anu' ăsta. Atât la fete, cât şi la băieţi (ăia ceva mai gay de fel). La un moment dat, fetele insistau cu ei la maximum. Apoi s-au domolit, pe urmă au revenit din nou în forţă. E vorba de blugii bufanţi, sau cei cu tur lăsat (nu cur lăsat, da?). Pe scurt: blugi cu căchiţ. Nu ştiu care a fost prima femeie care a avut ideea strălucită de a crea nişte pantaloni care îţi dau impresia că te-ai scăpat de ceva timp în ei.

Ne-am consultant între noi şi ghiciţi ce fetelor?! Îi urâm cu desăvârşire. Sunt chiar mai penali decât UGG-urile. Da, chiar se poate mai penibil de atât. Singura impresie pe care mi-o dau e cea pe care o regăsiţi în titlu (o exprimare mult prea elegantă). Înţeleg că poate unul din scopurile lor e să ascundă fundurile ceva mai mari, ori celulita care apare de la prea multă shaworma şi prea puţină mişcare (sexul nu se pune), dar nimic nu e mai aiurea decât să vezi o fată ce dă impresia că ascunde un pempărs uriaş sub blugi. Cu atât mai mult cu cât multe dintre voi alegeţi să îi purtaţi cu pantofi cu toc, o combinaţie eşuată din start, ce dă impresia de bădănărie made in pantelimon. 

Remember, scopul e să scoţi în evidenţă formele voluptoase, fundul bine lucrat, că doar aşa atragi privirile masculilor feroce care suntem (not). Niciodată, dar niciodată nu voi fi impresionat de o fată ce va alege să poarte asemenea piesă de vestimentaţie. Până la urmă, de unde ştim noi că nu ascundeţi cevaaaaa....altceva....mă înţelegeţi, în pantaloni?! Dacă tot alegi să fi mai băieţoasă, mai gangsta, atunci mergi până la capăt. Alege şi o bluză xxxl, un jersey de fotbal american, un hoody larg specific ghetoului şi nişte başcheţi coloraţi. Nu uita căciula tip Puya sau şapca întoarsă invers. Şi ochelarii de aviator. Şi uite aşa, şansele ca un băiat normal să te agaţe sunt la fel de mari ca cele ca 2Pac şi Michael Jackson să înregistreze împreună un featuring.

Piesele anului

Sunt două la număr şi ambele vin de la acelaşi artist. Părere mea. Ştiu că mai avem destul timp până când ne vom grăbi să numărăm ultimele secunde ale lui 2011, dar deja s-au scurs destle luni îndeajuns încât să îţi faci o impresie despre ce melodie ţi-a gâdilat cel mai plăcut urechile. Iniţial am vrut să specific doar una, însă mi-a fost foarte greu având în vedere greutatea artistului despre care vorbim.

Aşadar şi prin urmare, piesele anului, în viziunea mea, sunt Someone like you şi Rolling in the deep - ambele semnate, aţi ghicit, de Adele. E greu să descrii cât de bune sunt melodiile englezoaicei născute în nordul Londrei, însă un lucru e cert. Au acaparat toate topurile posibilie, timp de atâtea şi atâtea luni. Fie că eşti un împătimit al trance-ului, fie că vibrezi pe drum and base, fie că te topeşti după baladele rock, ori după jazz-ul născut în New Orleans nu poţi să nu te opreşti asupra celor două melodii. Una mai frumoasă ca alta. Recunosc, prima dată când am auzit Someone like you live, la Brit Awards (58 de milioane de vizualizări) mi s-a pus un nod în gât, iar pielea mi s-a făcut, vorba Andrei, de găină. Chiar şi acum la luni bune de la prima audiţie încă dau volumul cât pot de sus când aud vocea splendidă a Adelei. Despre Rolling in the deep nu mai vorbesc. Mii de remixuri, mii de coveruri, fie că vorbim de cel a lui Linkin Park, fie că vorbim de cel al unui artist necunoscut, din zecile de mii, de pe youtube. Pur şi simplu, nu cred că cineva poate contesta supremaţia lui Adele Laurie Blue Adkins. 2011 este anul ei. Şi sunt convins că şi în anii ce vin vom fi bombardaţi de astfel de capodopere semnate de artista de 23 de ani care a uimit o lume întreagă. Sper să ne surprindă plăcut în continuare şi acum că e deja mare să ne încânte şi cu câteva duete planetare! Merită din plin!

Cifrele unui succes mondial: Albumul "21" s-a vândut în peste 218.000 de copii, în prima săptămână, de la lansarea în Marea Britanie. 10 discuri de platină în Statele Unite, pentru cele peste 3 milioane de copii vândute. Albumul s-a "cocoţat" pe prima poziţie, concomitent, în 17 ţări. Official Charts Company din UK a anunţat că Adele este primul artist de la Beatles încoace care a reuşit să aibă două single-uri în top 5 în acelaşi timp! 11 săptămâni consecutive a stat "21" pe prima poziţie în topurile din Marea Britanie. 12 săptămâni consecutive pe primul loc în Billboard Top 200, cea mai lungă perioadă din 2000 încoace. Cel mai downloadat album din istorie, în Marea Britanie. Peste 500 de milioane de vizualizări (în total) pe youtube.

Banu'-i ochiul dracului. Sau nu?

Şi mai cer donaţii pentru catedrala "supremă" de la Bucureşti, doar-doar ne-om mântui cu toţii.

Omul invizibil

L-aţi văzut, nu l-aţi văzut. L-am descoperit târziu o' ba, dar am râs sănătos vreo 15 minute într-una.

iGuţă, iValoare!

Aflaţi, dacă nu ştiaţi, că manelele au pătruns şi pe iTunes Store. Mai mult decât atât, se bucură de un succes nebun, astfel că operele lui Guţă şi Salam sunt mai scumpe decât piese semnate de Lady Gaga sau Adele. Vorbim de artişti consacraţi ca Ştefan de la Bărbuleşti, Octavian Francezu sau Robert Salam a căror hituri pă sistem costă ceva mai bine de 1 euro bucata. Adică cam cât scoate Adi Minune în 20 de secunde la o nuntă plină de gherţoi cu ceafă lată.

Spre exemplu, albumul clasic, Best of Nicolae Guţă costă nu mai puţin de 11,99 de euro, în vreme ce, să zicem, cel mai recent album al lui Adele ajunge la maximum 6 euro. La fel de bine se vinde şi The Mafia of the Manele Volume 2, acolo unde găsim piese ca Fac afaceri (I make business) semnată de Dorel de la Popeşti şi Marius Sîna, ori Mare Boss (Big Boss) a lui Dan Salam într-un ficiuring dă zile mari cu unicul Nea Kalu. Ca pita caldă se cumpără şi Când o pun o pun cu sacu' a irepetabilului Guţă, dar şi hiturile de mare succes laiv număru' unu ale lui Florin Salam ca Nu te lăuda bogate (Don't speak highly about your fortune) sau Poate am dat o spargere (Maybe I organised an hold up).

Acestea fiind spuse, nu pot să nu mă gândesc la ziua în care Petrică Cercel în colaborare cu Romeo Fantastik, Florin Peşte, Şuşanu şi Play AJ vor lansa, în premieră, la Kanal D, piesa ce sparge toate topurile: ,,Dau tun după tun, chiar şi pe iTune!"

    Mai multe despre poveste aici.

Guilty. Îmi place Horia Brenciu

Nu, nu vă grăbiţi să săriţi cu glumele homofobe. Nici să aruncaţi cu roşii, ardei iuţi şi alte cele în mine. Îmi place entertainer-ul Horia Brenciu. Ok, îmi place artistul Horia Brenciu. Apreciez showman-ul Horia Brenciu. Cei care au petrecut mai mult de 59 de minute cu mine ştiu că nu îl simpatizam de la începuturi pe omul care ne-a adus în case Robingo. Ba chiar îl consideram la un moment dat, arogant, flegmatic, plin de el. Daaaaaar, părerile se mai schimbă în timp. Trebuie să recunosc că am ascultat, urmărit doar două concerte marca HB însă a fost suficient să mă întorc (pentru a câta oară?!) la 360 de grade. A mai contat şi "Vocea României", acolo unde peste 70 la sută dintre cei ce calcă pe pătrăţelele colorate ale studioului din Buftea ar vrea să facă echipă cu "Brenciulică", aşa cum îl alinta mama pe vremea când se maimuţărea pe la televizor. Semn că omul chiar este apreciat. Rămânând în aria muzicală, omul acesta are o vaaaaaaaaaaaaaaaastă cunoştinţă în domeniu, e practic, un adevărat jukebox uman. Şi nu mai vorbim de energia atât de molipsitoare pe care o împrăştie tuturor celor care au răbdarea să urmărească un recital de al său. Poate pentru unii se zbenguie prea mult pe scenă, poate vorbeşte prea mult, pentru mine însă este imaginea perfectă a showman-ului şi spun cu toată încrederea că nu e altul la ora asta în România ca el. Sau o fi? Proove me wrong...

FRF face accidental şi lucruri bune

În eterna-i încercare de a reabilita imaginea şi aşa decolorată a naţionalei noastre, Federaţia păstorită de unicul, irepetabilul, irefutabiliul Mircea Sandu a hotărât să ofere bilete gratuit pensionarilor, copiilor şi femeilor, la jocul din weekend cu Belarus, doar-doar, Arena Naţională n-o arăta la fel de dezolant ca la meciul "campionilor" de la Oţelul cu Benfica. Sigur, măsura luată de mai marii Ferefeului nu poate acoperi în totalitate penibiliul situaţiei, însă, văzută cel puţin de la o distanţă apreciabilă, pare o idee bună, demnă de urmat şi în viitor. 

Şi mă gândesc aici, în primul rând, la copiii care vor lua loc în tribunele tricolore ale arenei. Dacă tot nu mai regăesc un model demn de urmat în iarbă, indiscutabil nici unul în birouri, măcar să fie bucuroşi că vor vedea un stadion de talie europeană, pe care, cu siguranţă, mulţi dintre ei visează să şi joace. De aceeaşi  bucurie vorbim şi în cazul pensionarilor, oamenii cu păr grizonat care au prins celebrele cuplaje, driblingurile în viteză ale lui Dobrin şi golurile de vis ale lui Dumitrache meritând din plin să vadă o arenă realmente superbă, lucru imposibil în mod normal, dacă e să aruncăm o privire asupra preţurilor pentru astfel de meciuri. Tichetele gratuite pentru sexul frumos sunt şi ele binevenite, pentru că în ultimii ani ţi-e cam frică să te duci la meci cu consoarta, care în afară de înjurături şi refulări ale unor indivizi cu IQ-ul cel puţin egal cu al lui Dodel n-au prea avut ce vedea. Măcar acum, îi pot urmări într-un cadru cât mai frumos pe alde Prinţ de Cluj, Mutu, Marica, Torje şi alţi "idoli la femei" din fotbalul mioritic.

Aştept cu nerăbdare momentul în care Naşu' va împărţi cu generozitate bilete gratuite la intrarea în arena Circului Globus, un decor mult mai potrivit pentru situaţia în care se află sportul rege la noi.

sursa foto: gsp.ro

 

O fotografie

Multe sunt fotografiile care ne impresionează în lumea asta. Fotografia de jos este însă una din preferatele mele all time. Pentru cei mici, nenea din poză e nimeni altul decât Ayrton Senna, triplu campion mondial de Formula 1, la finele anilor '80 şi '90 şi probabil unul din cei mai mari sportivi din toate timpurile. Face parte dintr-o galerie selectă a celor veniţi de pe altă planetă să ne încânte pe noi, muritorii de rând. Încă sunt de părere că în spatele feţei sale s-a ascuns un mic extraterestru care controlează cu multă iscusinţă fiecare mişcare a super-robotolui. La fel ca şi în cazul lui Roger Federer, Usain Bolt, Carl Lewis, Cassius Clay, Michael Jordan, Diego Armando Maradona, Lionel Messi, Michael Phelps, a Anjei Andersen şi altor sportivi de legendă veniţi din galaxii îndepărtate.

Cum a funcţionat roboţelul brazilian din spatele volanului Hondei aflaţi pe îndelete din documentarul Senna. Beyond the speed of sound, unul din cele mai bune în materie. 

Cum o fo` în capitală

Drăguţ. Sau fain. Sigur, ar fi un pic cam rău din partea mea să descriu marea metropolă bucureşteană doar aşa de succint. Prima reîntâlnire cu capitala după muuulţi anişori a fost undeva pe la mijloc. Nici prea prea nici foarte foarte.N-a fost nici realmente mindblowing, dar nici atât de rău pe cât se tot vorbeşte că ar fi. N-are sens să-nşir acum ceea ce ştiţi deja despre Bucureşti. Aşa că nu voi fi kilometric şi mă voi rezuma la câteva aspecte care mi-au rămas în minte, pozitive şi negative.

• mâna lui Ceauşescu "se simte" peste tot. Blocuri cenuşii, megalomania din jurul Casei Poporului, metroul, bulevardele largi, parcurile mari şi aerisite.
• nebunie completă în trafic, o adevărată mişcare browniană. Am impresia că, cel puţin ca şi şofer, ai nevoie de vreo trei perechi de ochi. Ca pieton, cel puţin de şase. 
• ne aflăm într-adevăr în secolul vitezei. În Bucureşti lucrul ăsta se simte din plin. Nimeni nu stă locului, nimeni nu se gândeşte de două ori, acţionează instant.
• tupeul este ridicat la rang de artă. Ştiam de această caracteristică tipic bucureştenească, însă nu băuniam că atinge astfel de cote. Sigur, vorbim atât de tupeu pozitiv cât şi, evident, de cel negativ.
• deşi pare pe alocuri greu de crezut, se citeşte foarte mult. Sunt mulţi cei ce au în permanenţă o carte la purtător. În special în metrou, dar şi în parc, pe bancă. Din nefericire Cancan, Libertatea, Ring sau Click sunt şi ele în topul preferinţelor.
• în câţiva ani, maidanezii i-ar putea întrece numeric chiar şi pe ţiganii atât de prezenţi în Bucureşti.
• dacă metroul este o încântare, arătând chiar mai bine decât "în vecini", călătoria cu autobuzul sau tramvaiul (conservă pe roţi) e o adevărată piatră de încercare. Cu ocazia asta ţi se întăreşte ideea că românii chiar sunt certaţi cu săpunul.
• centrul vechi, chiar şi aşa neterminat (nu e chiar atât de gravă treaba pe cum e expusă la televizor) este realmente superb. Străduţele de pe Lipscani au o atmosferă aparte, un parfum special.
• centrul propriu-zis al capitalei merită într-adevăr vizitat. O grămadă de clădiri cu arhitectură aparte, locuri foarte faine.
• muzeul Antipa este, momentan, punctul forte al Bucureştiului. Renovat într-un mare fel, nu trebuie să lipsească de pe itinerariul niciunui turist.
• muzeul satului este şi el o surpriză plăcută. Străinii îşi pot face o impresie despre tradiţiile şi folclorul nostru într-un cadru decent la un preţ mai mult decât rezonabil.
• parcul Herăstrău e grozav. Neaşteptat de curat, o oază de verdeaţă atât de necesară într-un oraş atât de poluat. Cişmigiul în schimb nu e cu nimic mai diferit decât orice alt parc românesc.
• calea Dorobanţilor e într-adevăr plină de scheme şi figuri. Preţuri enorme, complet nejustificate.De evitat.
• arena naţională, cel puţin de afară (n-am avut voie să arunc un ochi în interior), nu e foarte spectaculoasă. Un stadion cu o arhitectură normală, într-o zonă destul de urâtă. Cel puţin din privinţa asta Cluj Arena e peste.
• odios de-a dreptul accentul şi exprimarea bucureştenilor. De nedescris. Nici într-o mie de ani nu m-aş putea obişnui cu el. Înjurăturile pe "limba" miticilor sună mai rău decât orice.

Un ţăran de Sulighete prin capitală

Da doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, aventura ţăranului ardelean pe alte meleaguri decât cele hunedorene continuă. Sfârşitul ăsta de săptămână mă prinde în capitala frumoasei noastre ţări. Astfel, voi fi chiar în inima junglei urbane, de unde, cu siguranţă, voi reveni cu detalii mai mult sau mai puţin sălbatice. Avem pe itinerariu toate lucrurile pentru care oraşul ciobanului Bucur e recunoscut, plus unul-două mall-uri  (că aşa e când mergi cu jumătatea la oraş ) şi trei-patru stadioane (musai Arena Agrară Naţională). Uraţi-mi noroc, vreme bună şi tone de răbdare, că sigur e nevoie (cu atât mai mult cu cât călătoria nu durează decât 8 ore şi jumătate).

Acestea fiind spuse, vă urez un week-end la fel de reuşit cum sper că va fi al meu şi vă las cu un banc ce se potriveşte cu situaţiunea în cauză:

După o ploaie torenţială, un ardelean stă pe un trotuar din Bucureşti, în aşteptarea unui autobuz. La un moment dat, o maşină trece în trombă printr-o baltă de la marginea trotuarului, stropindu-l din cap până-n picioare; în mod evident, fără a se opri... Fără a se enerva, ardeleanul comentează cu voce tare :
- No, aşa ceva la noi în Ardeal nu se poate întâmpla!
La care, unul de lângă el îl întreabă:
- Da ce, bă ardelene, la voi în Ardeal nu sunt bălţi?!?
- Ba sunt!... Da' dacă te stropeşte cu maşina, şoferul opreşte, se dă jos şi-şi cere iertare, te urcă în maşină te duce acasă la el, îţi dă un rând de haine uscate, te pune să faci un duş iîţ dă o masă pe cinste şi-un sfert de pălincă, te ţine să te culci acolo şi dimineaţa, la plecare, îţi dă şi o sută de euro.
- Ha, ha!... Te-ai tâmpit, omule, zău aşa! Ţi s-a întâmplat ţie una ca asta?!?
- Mie, nu!... Da' lu' nevastă-mea, da!

Flori, fete şi băieţi

Ăsta era unul din jocurile "statice" cu care ne îndeletniceam când încă mai aveam cheia legată de gât. Îl preferam de fiecare dată când era prea cald şi nu ne venea să ne dăm duşi de la umbră, sau atunci când ne era mult prea lene să alergăm după minge în curtea şcolii, ori să ne ferim de aceeaşi sferă buclucaşă la "Raţele şi vânătorii". "Flori, fete şi băieţi" era pe placul fetelor pentru că era printre puţinele distracţii care le implica şi pe ele, când se hotărau să lase deoparte elasticul, îmbrăcatul păpuşilor sau creta fără de care nu putea începe şotronul. Ca să nu ne mai dăm după corcoduş, şi nouă băieţilor ne plăcea gândindu-ne că uite aşa ajungem şi noi să stăm câteva minute în apropierea fetei care ne dădea sentimentul acela ciudat, pe care, uneori, nici azi nu ni-l putem explica. Ne era mai mare dragul când eram puşi să alegem, dincolo de maşini, Jackie Chan (Cichi Cen), Bruce Lee sau Van Damme, numele fetelor cărora le-am da o pupă sau, mai târziu, un "mozol" ştiind, că, poate, "chestiunea" asta s-ar putea chiar materializa la "adevăr sau provocare".

"Flori, fete şi băieţi" e unul din puţinele jocuri care au supravieţuit dominaţiei instaurate de Counter Strike (Cantăr), FIFA, World of Warcraft, Hanna Montana, Puya sau Angry Birds, astfel că zilele trecute, aşteptând în faţa scării, n-am putut să nu trag cu urechea la varianta 2011 a sa, cu puţinele fete din cartier şi cei câţiva băieţi aciuiaţi prin jurul blocului, în rolurile principale. Din nefericire, nici acest simbol al copilăriei noastre n-a rămas nealterat de timpurile în care trăim: "Zi Alina, ce alegi? Bulgari sau Calvin Klein?", "... ăăă, Calvin Klein!", "Hai, eşti cu mine!". "Cosmineeee....întreeee....Facebook sau Twitter?", "Facebook clar!". "Alex. E aşa. Tonciu sau Crudu??", "Tonciu are nasu' prea mare. Cruduuuu claaaar".

Şi-am plecat cu speranţa că cei mici se vor da pe brazdă şi îi vor da de ales celui ce s-a aşezat pe scările reci ale blocului între guma Turbo sau Center Shock, între Pamela Anderson sau Claudia Schiffer, între Hagi şi Stoichkov, între Andreea şi Iuliana, între panseluţe şi păpădii, între dulceaţa de prune sau cea de caise...

Cum descrii o beţie cruntă

Bărbaţii au plăcerea ciudată de a povesti cât/unde/cum/cu cine au băut noaptea trecută. Sau mai bine zis, a se lăuda cu treaba asta. Nu există pe faţa pământului un bărbat care să nu fi exagerat măcar o dată povestea celei mai recente beţii. "Frateeee să vezi  ce mi-am dat aseară. După ce ai plecat tu (mereu se întâmplă după ce pleci tu). Bă coae, m-o luat un chef de băute de uai doamne. Şi dăi cu bere, dăi cu vin, ba am luat parcă şi vreun shot, două-trei (asta-i de efect) Am ajuns pe la vreo 11 beri şi o butelie de vin. Nici nu ştiu cum am ajuns acasă. Oricum, am combinat şi o tipă bună-n spumele mării (evident, se întâmplă tot în lipsa ta. Nu se întâmplă niciodată când eşti acolo)". 

Niciodată, dar niciodată, cifrele, cantitatea, numărul gagicilor nu vor corespunde cu realitatea "din teren"...Dar poate cel mai fain lucru legat de fascinaţia noastră de a ne povesti aventura bahică e modul în care o descriem. Termenii pe care îi folosim când povestim nivelul de alcoolemie pe care l-am atins. Am să prezint în cele ce urmează, câteva dintre numeroasele sinonime pe care le-am folosit/auzit/preluat pentru a descrie o seară de acest gen. Credeţi-mă, nici unul din cuvintele din listă nu e inventat sau născocit pe moment.

Aşadar, avem (complet aleatoriu): mangă, rangă, rachetă, gură, cometă, planor, avion, tanc, lemn, trotil, trotinetă, targhetă, ţavă, orb, irecuperabil, comă, rupt-or boii, bimbo, topor, scândură, mut, ţapăn, şpirluit, tromf, superman, muci, bombă, letal, copt, mortal şi lista poate continua...

Închei cu vorba asta, care mi s-a părut foarte faină: "Nu eşti beat atâta timp cât poţi sta întins pe podea fără să te sprijini!"

Ora de istorie

Citind un material despre mega-ultra-giga-hecta proful on-line, mi-am adus instant aminte de şcoala generală. Şi de materia care am învăţat-o cu cea mai mare plăcere. Se spune că majoritatea celor care au o anumită pasiune în viaţă au pornit de la o scânteie de prin şcoala generală.


Am avut mereu o afinitate pentru istorie. A început cu două volume primite cadou de la ai mei. Legendele Olimpului. Le-am citit pe nerăsuflate şi mi-am dorit tot timpul să aprofundez. Aici a venit scânteia. Ea s-a numit doamna profesoară Barna Mioara. De la ea am învăţat într-un mod cu totul special istoria. Chiar dacă era diriginta clasei noastre nu ne băga pe gât materia. Modul în care îşi prezenta lecţia te atrăgea instant. De altfel, istoria a fost singura materie la care am avut într-un semestru nouă note de zece. Erau atât de mulţi încât a trebuit să îi mute într-o rubrică de la un opţional de-al dânsei. Au urmat apoi olimpiade de istorie (am fost chiar extrem de aproape de o calificare la naţională, mă ştiţi nu sunt chiar cel mai deştept). Totul graţie doamnei diriginte.


Întâmplarea face, ca fix după citirea articolului cu pricina, întorcându-mă de la redacţie, să mă întâlnesc, după foarte mult timp cu Diriga. Am vorbit în mijlocul străzii cam 40 de minute despre absolut orice. Profesori care acum nu mai sunt, colegi, genii, istorie, viaţă, carieră. La anul, după 37 (!!!!!) de ani în învăţământ, Diriga va ieşi la pensie. În urma ei, rămân generaţii întregi de copii. Generaţii întregi de oameni care privesc istoria cu alţi ochi. Totul datorită modului extraordinar în care te făcea să te apropii de ani, perioade, ere, caste, dinastii şi războaie. Pentru faptul că mi-a insuflat şi învăţat atât de multe lucruri îi mulţumesc doamnei Barna. Poate ar fi trebuit s-o fac mai des. Şcoala e la doi paşi de mine. De aproape zece ani trec zilnic pe lângă ea, iar dăţile în care am intrat să salut profesorii care au pus o fundaţie pentru ceea ce suntem, le pot număra pe degetele de la o mână...

Prietenii şi muzica

Extrem de interesant cum creierul nostru ne joacă feste când ne e lumea mai dragă. Am mai vorbit de nevoia de lecitină şi în trecut, dar parcă pe zi ce trece uit tot mai multe lucruri. Spre exemplu, acum două zile am avut nevoie de cam un sfert de oră să îmi aduc aminte împreună cu un prieten numele filmului lui Christopher Nolan cu Di Caprio în rol principal (Inception, evident)!

În fine. Divagăm. Spuneam că e mai mult decât interesant cum nu suntem în stare să memorăm un număr de telefon al pizzeriei din colţ, ori numărul străzii pe care locuim, ori chiar numele bulevardului principal al oraşului, ori id-ul noului coleg de muncă, ori numele medicamentului de care are nevoie cineva din familie. Unde mai pui că mai ai nevoie de un post-it mai tot timpul, începând de la lista de cumpărături şi ajungând la ordinea subiectelor pe care trebuie să le tratezi într-o oarecare zi. Unde vreau s-ajung cu toate astea?

Unul din cele mai faine sentimente este acela când recunoşti o piesă, o melodie, un şlagăr, un hit demult uitat, după primele secunde de bumţi-bumţi, după primele acorduri de chitară, după bass-ul profund şi asta fără să te forţezi prea mult. Şi mai frumos e când simpla audiţie a piesei cu pricina îţi aduce automat în faţa ochilor locul în care ai ascultat-o prima dată, mirosul mâncării pe care ai savurat-o în timp ce din difuzoare răsuna melodia cutare, oamenii cu care erai în acel moment, ba uneori chiar şi spusele tale şi a celor ce te acompaniau. Sunt mai mult ca sigur că acei deja arhi-cunoscuţi cercetători britanici ori americani au şi descoperit o legătură între beat-uri şi amintiri, însă prefer să nu apelez la atotputernicul gugăl. Mi se întâmplă foarte des să aud o melodie pe care să o atribui unui anumit moment din viaţă, fie el recent, fie el demult ascuns după perdeaua de amintiri şi consider că e una din cele mai mişto chestii pe care le poate face creieraşul uman. E minunat să poţi să identifici o melodie cu cel de lângă tine, cu cei ce sunt departe, cu cei cu care nu te-ai mai auzit de ceva vreme.

Iar dacă ţi se întâmplă acest lucru nu ezita să o împărtăşeşti cu ei. Sună-i, pune-le melodia, bâzâie-i pe mess şi trimitele-o, ataşeaz-o cu încredere unui mail plin de emoticoane, împărtăşeşte-o cu ei. Închide ochii, lasă-te purtat de sunet şi imaginează-ţi locul în care ai auzit-o pentru prima dată, locul care te leagă de portativ şi note, lasă aminitrile să vină la suprafaţă, vei vedea, te vei simţi brusc mai bine.

Românul, mereu nemulţumit

Aşa cum aţi băgat de seamă, din toamna aceasta ne putem lăuda în lung şi în lat cu trei stadioane nou-nouţe, faine foc! Miticii s-au îmbulzit deja să vadă Naţional Arena, molcomii clujeni şi restul ardelenilor aşteaptă cu nerăbdare inaugurarea cu cântec (Scorpions şi Smokie) a noii arene a "şepcilor roşii" de la "U" Cluj, iar "lupii galbeni" visează deja la un duel internaţional pe atât de fainul stadion al Petrolului.

Evident, presa din capitală ne-a bombardat cu poze care mai de care mai şmechere cu cele trei noi "bijuterii", motiv numai bun de comentat pentru românii umblaţi la viaţa lor din stadion european în stadion european. Şi aşa am tot citit în ultima vreme fel de fel de păreri, culmea, în majoritatea lor negative. Citez din memorie câteva exemple:

Despre Naţional Arena. "Mmmda. Frumos stadion, da' parcă prea seamănă cu cel din Franfurkt, care bineînţeles a fost ridicat mai repede şi cu mai puţini bani, decât la noi. Am fost la ziua porţilor deschise şi am văzut câteva finisaje tipic româneşti".

Sau

"Chiar dacă în poze scaunuele arată mişto de tot, dacă le vezi pe viu zici că sunt cele din Ghencea. Plastic ieftin, incomod. Unde mai pui că-s prinse în doar două şuruburi, deci la alde Dinamo-Steaua o să plouă cu ele".

Sau

"Prea mult beton, prea mult praf. Sigur or să pună nişte preţuri la bilete de n-o să putem să-l vedem decât de afară!".


Despre Cluj Arena. "Io zic că-i mai fain Naţional Arena. Ce l-au făcut aşa cenuşiu nu ştiu? Plus că au luat modelul aşezării scaunelor de la arenele de la CM din Africa".

Sau

"La ce mama dracului i-au mai făcut şi pistă de atletism? În loc să-l facă mai aproape de gazon ca în Anglia, cu o capacitate mai mare, au făcut pista... Păi ori e stadion de fotbal ori nu mai e!"

Sau

"Aţi văzut ce culoare au ales pentru pistă? Nu e nici măcar roşie, nici albastră. E neagră şi din ce am văzut DIN POZE pare a fi dintr-un material destul de rigid. Şi în proiect parcă mai era o clădire legată de el. Păi trebuia să bage şi băieţii ceva bani în poşnare!".

Despre nou arenă a Petrolului. "Bă e frumos, da' nu prea. Adică dacă tot s-au pus să facă unul nou, de ce l-au făcut numa' de cinşpe mii de locuri? Sigur o să fie o aşa înghesuială la intrare..."

Sau

"Acelaşi model de aşezare a scaunelor ca la restul. Originalitate zero. Plus, uitaţi-vă şi voi, au lăsat locul ăla unde se încălzesc rezervele prea mic. Şi aţi văzut că sunt dale de beton? Păi cum fac sprinturi ăştia că au crampoane şi alunecă. Mai rău, dacă în timpul jocului, iese unul în decor şi dă cu capul? Cine e de vină? Arhitecţii lu' Peşte..."

Şi era cât pe ce

Acelaşi decor cu care v-am familiarizat deja. Aceiaşi oameni (doar cu ceva ani şi kilograme în plus), acelaşi bitum încins de soarele gustarului, aceleaşi porţi (colorate în alb-vişiniu între timp), aceeiaşi masă de ping-pong din beton. Acelaşi meci de la ora şase, mult mai relaxat şi ceva mai lent.

Aceeaşi generală numărul doi (devenită între timp liceu de arte plastice), cu mult mai bătrână şi cu mult mai multe ferestre ştirbite de baloanele prea înalte care nu şi-au găsit de fel ţinta. Doar că de data aceasta, bătrâna instituţie pare ceva mai supărată ca de obicei. Sătulă de sutele de "proiectile" şi de miile de urlete şi-njuărturi auzite de-a lungul verii, clădirea în care am învăţat mai mult de jumătate din cei care păşim acum pe asfaltul decolorat de soarele arzător, parcă vrea să-şi ia tributul. Doar câţiva centrimetri şi puteam asista la o adevărată tragedie....

Cam la jumătate de oră de la start, "cei mici" atacă jumătatea "bătrânilor", în căutarea golului trei, când unul dintre ei se avântă şi expediază o ghiulea de undeva din marginea terenului. Balonul urcă însă năprasnic spre geamurile unei clase de la mijlocul etajului doi şi se loveşte puternic de grilajul ruginit de ploi şi şubrezit de numeroasele ratări ale băieţilor care, cândva, stăteau ca pe ace în băncile din spatele ferestrelor mari, în aşteptarea pauzelor. Numai norocul a făcut ca, în acel moment, băiatul înalt în tricou roş-albastru, străjer între buturi, să nu plece imediat în căutarea mingii ajunse între timp înapoi pe pământ şi asta pentru că grilajul de la doi s-a desprins şi a căzut, cu un zgomot asurzitor, la doar câteva palme de omul din poartă. Am zâmbit cu toţii în faţa norocului, dar ne-am dat seama că puteam asista la ceva cu totul neplăcut.


Doza de noroc ce a răsărit zilele trecute în curtea şcolii s-a dublat instant când am observat că, la nici doi metri de poartă, trei copii de-o şchioapă se întreceau la tenis de masă. Ce s-ar fi întâmplat dacă unul din ei ar fi alergat după sfera albă buclucaşă în exact acelaşi moment?? Cine ar fi fost scos ţap ispăşitor în această situaţie? Cel care a tras, şcoala, ghinionul????

Şoc! Aştept cu nerăbdare o emisiune de pe Kanal D

Da dragi telespectatori, planeta se scufundă!! Şi asta pentru că pentru prima dată în istoria postului turcesc, Ludu aşteaptă cu nerăbdare începutul unei noi emisiuni! Nu, nu m-am ţăcănit să îi urez bine ai revenit lui Medelin Ionescu şi emisiunii sale "Direct la ţintă, în miezul problemei, mai tare decât acces direct şi Happy Hour la un loc"!! NU!

Pentru prima dată, după foarte mult timp, ştirile sportive de pe TVR 1 vor cădea în plan secund. Cel puţin o dată pe săptămână. Mai precis miercurea. Pentru că, aşa cum ştiţi sau nu ştiţi, începând de mâine, la Kanal D, revine băiatul cu păr grizonat. E gata să dea 1 milion de lei, celor care într-adevăr vor să devină milionari, răspunzând la întrebări de cultură generală. Nici nu ştiu cât timp a trecut de la prima ediţie difuzată pe Prima Tv, dar mâine "Vrei să fii milionar?" revine pe micile ecrane. E un pariu îndrăzneţ făcut de cei care conduc un post în care ţiganii, manelele, vrăjitoarele şi prostia sunt ridicate, uneori, la rang de artă şi chiar dacă vor creşte ca aluatul bunicii în ochii mei doar pentru asta, măcar pentru o zi, putem scoate capul din marea plină de crude, paparude, guriste şi bam(b)uiste!

Virgile, bine ai revenit!

Aduci tu mingea?

Luduţăăăă!!! Luduţăăăăă!! Luduuuuuuuuu!! Vocea în transformare a lui Iţă răzbate în întreg cartierul. E aproape 10 jumate şi fraţii Alecu sunt punctuali ca de obicei. În timp ce unul dintre ei caută cu privirea perdeaua de la camera mea, celălat e undeva în colţul străzii, la interfonul lui Planetar. Scara lor e ceva mai şmecheră, şi-au pus interfon în urmă cu vreo săptămână şi de atunci Dani nu se mai oboseşte să-l strige pe băiatul blond de la trei.

Îmi fac apariţia la geamul mijlociu, îl salut cu un zâmbet mare pe Iţă şi aştept să văd care-i planul astăzi. "Hai jos, mai cheamă pe care mai ştii şi adu şi mingea aia de la Cola, că ne strângem imediat la un bambilici şi după mergem în curte să dăm un fotbal". Îi transmit că lobda s-a cam dezumflat de când stă pe balcon, printre ghivecele mamei. "Nu-i nimic, ia şi acul şi hai că o umflăm la centrală şi dacă nu, la nenea de la blocul trei, ăla cu garajul. Hai odat', n-ai plecat?" Şi Dani are sorţi de izbândă. Planetar a scos capul somnoros pe geamul de la balcon şi a încunviinţat că în cinci minute e jos. Cu toţii ştim însă că îi ia, cel puţin vreo cinşpe până se îmbracă...

Înşfac repede ultima felie de pâine cu dulceaţă, sorb în viteză şi ultima gură sănătoasă de cacao cu lapte, îmi strâng şireturile, arunc o ultimă privire la johnny bravo şi al lui păr impecabil înainte de a stinge televizorul din cameră şi o zbughesc iute spre scări, cu mingea-n braţe şi acul în buzunar. Aproape că uit să îmi iau cheia la gât, dar mama, grijulie cum e ea, mă atenţionează în pragul uşii. Azi e cald din nou. Nici nu-i de mirare, căci n-au trecut decât trei zile (o fi patru?), de când am dat gata tortul de ciocolată făcut numai şi numai pentru mine. E rost de-o bătaie cu apă, dar cred că ceva mai încolo. Acum trebui să găsim o cretă să trasăm liniile pentru bambilici...

Dani, Iţă şi Andreea (sora lor mai mică) sunt deja jos, la bară. "Hai, dă o pas' să vedem cum e....aaa... e dezumflată, da' nu-i nimic, mergem la centrală s-o umflăm", spune Dani, vesel, ca întotdeauna. Între timp, aflu că s-a schimbat planul. Ne strângem acum cu toţii în curte şi dăm un fotbal de zile mari, pentru ca după să facem şi o bătaie cu apă (ce mai funcţionează telepa... aia, cum i-o zice, mă gândesc eu instant). Cinşpe minute mai târziu apare şi Alex (Planetar), care chiar dacă are ochii umflaţi încă de somn ia mingea şi jonglează cu ea câteva minute bune. "Mai coboară şi Iuli şi ceva mai încolo şi Timi şi putem merge în curte", zice Andreea care îşi aşteaptă cu nerăbdare singurele ei colege de joacă. Noi cu fotbalu', voi cu elasticu', îmi spun în gând...

Alte zece minute mai târziu, o minge umflată "beton" şi câteva un-doi-uri în viteză şi suntem în curte la una din cele două porţi portocalii. La masa de ping-pong de beton au sosit deja şi Papi, Şori, Borcan, Câine şi Morar. "Mai vin şi Puiu, Mormânt, Verde şi poate Ghinduţă", face repede Şori calculul. Iţă e deja pe gardul înalt dinspre colţul terenului în căutarea merelor acre de la "IREU", în vreme ce Câine ne anunţă că astăzi e regal fotbalistic. "Când am ieşit din scară, m-am întâlnit cu Scomin. Mai mult ca sigur vine şi el, poate Iovan, Lupu, Cristi, Titi şi ăştia mai mari. Ne amestecăm şi îi dăm drumul!!" strigă, în stilu-i caracteristic, Câine. Numai ce-şi termină vorba şi de după colţ apare şi Big, urmat de alţi doi "colegi" de prin părculeţ. Alături, se pregătesc "ăi mari" să sară gardul. E sâmbătă şi Ilie Dobre şi-ar puta muta atenţia asupra legendarului teren de bitum de la Generală Doi, pentru că "festivalul" e aproape de start. Ne împărţim rapid în trei echipe a câte şase, iar "băţul cel mic joacă cu cel mare", două reprize a câte zece minute, ori la "două boabe diferenţă". Ceilalţi stau pe margine şi sunt responsabili cu "hidratarea". "Ultim stau în poartă", răcneşte Iţă din marginea terenului, dar frate-su îl temperează cu un şut în fund şi îi arată cele trei bare portocoalii adăpostite la umbra şcolii. "Ce bine, am scăpat, nu stau în poartă primul astăzi. Uite c-ajută să fii şi cel mai mic din teren câteodată", îmi repet în gând bucuros... "Derby-ul" poate începe!

Culmea narcisismului pe facebook

De când ne-am înfipt cu toţii mai bine în mega reţeaua asta de socializare care ne ţine de urât zi şi noapte, am sesizat o grămadă de chestii care mai de care mai ciudate. Trecând peste faptul că odată ce românii au dat peste minunea lui Zuckerberg au şi reuşit să o transforme în hi5, dar şi pe lângă spam-urile, scam-urile din ce în ce mai penale, ajungem şi la o chestiune pe care o văd tot mai des.

Practic, vorbim de culmea narcisismului pe facebook: să îţi dai like la propria-ţi postare, propria-ţi poză, propriul video, link şi alte cele. Cred cu tărie că unii oameni ar putea să îşi dea like, chiar like-ului dat anterior. Pe mine mă cam depăşeşte treaba asta. Adică sunt de părere că trebuie să fii foarte mândru de ceea ce ai scris, găsit, pozat sau filmat. Dar extrem de mândru încât să mai dai o dată like, după ce în prealabil, din acelaşi motiv, l-ai postat ca toţi ceilalţi să îl vadă. Ai împroşcat peretele cu el pentru că îţi PLACE. În traducere liberă şi foarte exactă You like it! Deci, nu mai e nevoie să dublezi like-ul cu încă un like. Bun, am înţeles eşti foarte extaziat de ce ai găsit (deşi se poate că video-ul tău sau gluma ta să fi fost văzută, auzită de încă 400.000 de oameni) şi că vrei să îl împărtăşeşti cu lumea întreagă, pentru a le arăta tuturor ce gusturi rafinate ai la muzică, ce filme bune vizionezi sau ce site-uri cool navighezi în timpul în care nu stai pe facebook holbându-te la pozele colegei de pe palier ori din clasa alăturată.

Şi asta dincolo de faptul că, noi toţi căutăm atunci când ne pimpuim profilul să punem cea mai faină, cea mai belea de belea, cea mai poză mişto din câte este pă hard, ca nu cumva să apărem lumii întregi ca strâmbi ori imperfecţi. Dar aici e rost de altă postare (care acoperă şi aria de piţipoance şi cocalari).

Aşe de mândru mi-s de cum o zisăi aci de îmi vine să-mi dau like de două ori şi să mă ţuc tăt tăt tăt!

Shopping-ul, durerea mea

Am luat-o ca pe o provocare. Fiecare individ vrea să-şi cunoască propriile limite. Am vrut să văd cam cât timp rezistă corpul bărbatului fără bere şi fotbal. Cam cât poate îndura un bărbat zecile probe şi răs-răs-răs răzgândiri ale partenerei.

Sunt slab. N-am rezistat mai mult de cinci ore. Totul a început cu un ochi care se zbătea şi a continuat cu o durere de cap ce se accentua odată cu numărul magazinelor de pe prima stradă. A urmat apoi o duerere puternică în călcâie şi o nevoie cruntă de a savura o bere rece. Chiar şi perspectiva unui meci dintre Damila Măciuca şi Ghecon Lăpuşata îmi surâdea oarecum. Orice să scap de zecile de maieuri colorate, sutele de zorzoane şi accesorii care mai de care mai sclipiricoase. Aş fi dat orice să stau departe de cohortele de fete pentru care timpul petrecut în cabina de schimb încercând una din trilioanele de rochiţe nu era niciodată îndeajuns. Iar când totul părea că se îndreaptă spre final, aflam că locul în care ne opintisem nu reprezenta decât un etaj din cele TREI rezervate damelor.

"Ce zici de asta, e drăguţă?", "Aş lua-o pe asta, dar nu ştiu dacă-mi vine bine culoarea. Ce părere ai, alb sau roz? Sau poate cu paiete. Sau poate nnnnegruu. Nu, nu. Negru are şi piţipoanca aia de la doi. Gata, ştiu. E gri. Mnuuu, de fapt stai, gri-ul nu-mi place aşa de mult, e vară şi transpiri uneori mai mult şi se vede prea uşor. Hai că totuşi le iau ăstea trei. Ţine pisicel tu geaca asta, ia şi telefonul şi agaţă şi ochelarii ăştia undeva că zău de-i mai suport. Hai, vino cu mine la cabină, să-mi spui dacă îmi vin bine..."

Ceva e putred în zona cabinelor de probă. Timpul trece infinit mai greu, iar singurul lucru la care te poţi gândi e cum s-o faci şi pe ea să urmărească o finală întreagă a campionatului mondial de snooker, comentată de Ovidiu Ioaniţoaia. Nici măcar vânzătoarele drăguţe ce te privesc cu compasiune nu ţi se mai par interesante. Disperat, arunci o privire în stradă şi zăreşti că peste drum te-aşteaptă o parfumerie şi oftezi adânc. Simţi c-ameţeşti şi ai vrea să iei un loc, însă, ghinion, perdeaua cabinei de schimb se mişcă brusc. "Gata bibiloiul meu. Uite, ţine-te de ăstea cinci rochiţe. Nu, stai. Dă-mi-le mie şi tu du-te adu o mărime mai mică la top-ul ăsta negru. Are decolteul prea adânc şi după aia ai să-mi spui că le arăt prea mult băieţilor din jur. Hai fuguţa, că uite cât e ceasul şi mai avem de văzut şi raionul cu chiloţei şi sutiene. Şi nu mi-am luat parfum şi nici nişte balerini de ăia de îţi plac tot ţie, ca să nu zici că nu îţi fac toate poftele... Mai cu talent că în ritmul ăsta mai trebuie să venim şi mâine...

P.S.: Acest mic fragment face parte dintr-o campanie menită să atragă atenţia proprietarilor de mall-uri sau magazine de firmă din toată lumea, asupra necesităţii construirii unor zone speciale (asemănătoare celor destinate copiilor) pentru bărbaţii care sunt nevoiţi să îşi urmeze, zi de zi, consoartele la shopping. Pentru detalii legate de modul în care ar trebui să arate un astfel de ţarc şi de ceea ce ar trebui să se regăsească în el nu ezitaţi să mă contactaţi.

Impresii (partea a II a)

Continuăm şirul impresiilor cu Olanda. Atât cât am putut gusta din ea.

• chiar dacă au fost şi sunt numite uneori Ţările de Jos, Olanda şi Belgia sunt din multe alte aspecte mai sus decât ne-am putea imagina vreodată. Am rămas uimit de cât de bine se trăieşte aici. În unele momente am avut impresia că o duc mai bine decât nemţii.
• limba este extrem de complicată. Dacă în germană mai înţelegi câte una câte alta, în olandeză nu ai nici o şansă. Din fericire, engleza e a doua limbă. Fie că au 10 ori 70 de ani toţi o vorbesc destul de cursiv.
• evident, nu sunt nicidecum atâtea lalele ori mori de vânt cum învăţasem când eram pişpirei. În schimb, portocaliul se repetă obsesiv pretutindeni. La fel ca în vecini şi batavii sunt extrem de patrioţi şi mândri de locurile în care locuiesc. E şi normal după câte cotropiri şi răs-cotropiri au suportat.
• cam totul e niţel mai scump ca în Germania, dar şi nivelul de trai e mai ridicat. E o ţară mică, unul pentru toţi, toţi pentru unul.
• nu mă aşteptam nici într-o mie de ani să fie atât de captivantă. De la istorie la nebuniile binecunoscute din Amsterdam, ţara asta are de toate.
• nu e ţara drogurilor şi a sexului în adevăratul sens al cuvântului. Sigur, în Amsterdam îţi dai până te culeg de pe pavaj, dar în restul oraşelor lucrurile sunt liniştite de tot.
  
• şi aici dacă n-ai bicicletă nu exişti. Cu toate acestea, ai nevoie de un soi de permis pentru a putea circula prin oraş asta şi pentru că mânuitorii de ghidoane au prioritate în faţa şoferilor.
• regulile de circulaţie sunt diferite. Se ţine cont de prioritatea de dreapta mereu.
• şi aici oamenii se distrează fantastic. am văzut femei la 60-65 de ani pe mese, la concertele din oraş. Se bea extrem de multă bere. O bere foarte tare şi foarte aromată. Deşi sunt în patria Heiniken şi Amstel nu se sfiiesc să laude berea vecinilor din sud.
• chiar dacă drogurile şi prostituţia sunt legalizate, e interzis consumul de alcool pe stradă!
• olanda chiar e, printre altele, patria trance-ului. Sute de dj de tot felul, trance în magazine, pe stradă, concerte cu nemiluita.
• da, prostituatele chiar stau în vitrine pe Red Light District. Majoritatea arată ca starletele porno. O partidă de van der sex e cam scumpă totuşi pentru bugetul nostru.
• şi aici cine e student are zeci de facilităţi. Spre exemplu, vara, poşta pune la dispoziţie o grămadă de posturi de poştaşi de sezon speciale pentru tinerii care vor să facă niscaiva euroi.
• transportul în comun e destul de scump. Nu e indicat să te apropii de taxi-uri.
• olandezii au şi ei ţiganii lor. Se numesc marocani.
• după fotbal, olandezii iubesc mult înotul şi hocheiul.
• şi aici s-au inventat maşinile fără claxoane.
• n-are rost să mai vorbim de cât de mult se pricep la construcţia de poduri, diguri şi baraje. fantastic cât de evoluaţi sunt în această privinţă.

Impresii (partea I)

Ce-am observat în cele două săptămâni petrecute printre nemţi şi olandezi. În ordine geografică:

• Germania e una din ţările care mi s-ar potrivi cel mai bine. Lăsând la o parte limba (care nu e la fel de dificilă ca şi olandeza), cred că m-aş integra perfect. Nemţii sunt foarte economi, nu aruncă cu bani în stânga şi în dreapta. Dan Negru şi cu mine am fi de-a dreptul fericiţi pe meleagurile lui Merkel. Calici din toate ţările, go to Germany.
• Curăţenia, punctualitatea şi seriozitatea nu sunt doar proverbiale. Cu mici (dar mici) scăpări cam totul este simetric şi la locul lui. Până şi iarba e mai verde.
  
• Util - este cuvântul cheie în Germania. Toate lucrurile sunt făcute şi folosite cu cap pentru a aduce maximum de utilitate.
• Se reciclează în draci. Plastic la plastic, hârtie şi cartoane la hârtii şi cartoane, resturi la resturi. Cu banii de pe garanţia sticlelor de plastic adunate indoor, rezolvi proviziile de lichide pentru următoarea săptămână.
• Alimentele sunt incredibil de ieftine şi evident calitative. Tot ce ţine de papa e mai ieftin cu 2-3 şi chiar 4 (!!) lei decât în Românica. Nici la cosmetice ori lucruri ce ţin de igienă treaba nu e cu mult diferită.
  
• Chiar dacă mâncărica e ieftină, e musai de spus că alimente mai gustoase ca la noi nu se prea găsesc în vest.
  
• Legea compensaţiei funcţionează din plin. Mâncare ieftină, transport în public, chirie şi alte cheltuieli de-ale casei, destul de scumpe.
  
• Cam toată lumea stă în chirie. Doar cei cu adevărat bogaţi îşi permit case şi maşini scumpe. Luxul se plăteşte cu vâââârf şi îndesat.
• E fals să crezi că nemţii se pricep foarte tare la... maşini! Cât am hoinărit pe străzi am numărat maxim trei modele X6, X5, Q7, Q5, ZY342, M6, M5 şi alte tancuri. Al naibii dacă n-au inventat şi maşinile fără claxon...
• Extrem de civilizaţi în trafic. Pietonii şi bicicliştii sunt de neatins. Ni s-a dat prioritate înainte de avea intenţia de a trece strada.
• NU există praf!! Oricât de mare e oraşul n-am văzut, simţit, nici un pic de praf. O fi şi parcurile ălea kilometrice bune la ceva.
• Să nu ne mai dăm mari sportivi. Nemţii fac mişcare oriunde, oricând. Fotbal, jogging, fotbal, jogging pretutindeni. Terenuri şi parcuri special amenajate la tot pasul.
• Se citeşte foarte mult. Oamenii citesc pe bănci, în staţii, pe trepte, oriunde. De la cărţi, la ziare, la reviste.
• Iphone-ul e la putere. Normal, la adolescenţi. Peste 80 la sută din cei care ne-au ieşit în cale aveau unul la purtător. Nu e chiar ieftin, nici măcar în Germania.
• Se bea, aţi ghicit, multă bere! Dar MULTĂ bere! Puţine băuturi spirtoase. Consumul de alcool pe stradă nu e interzis. Rămân multe pahare de plastic în urmă, dar la doar câteva ore totul e ca nou.
• Chiar dacă plătesc taxe destul de mari, studenţii au o grămadă de facilităţi. Transportul în comun e gratis, la fel ca şi cel cu trenul ori autobuzul. Oriunde în regiunea în care locuieşti.
• Contrar prejudecăţilor, nemţii sunt foarte săritori şi binevoitori. Nicidecum reci. Orice popor e mai rece în comparaţie cu un latin.
• Al dracului treabă, dacă la noi parcurile sunt pline de maidanezi la ei sunt pline de... iepuraşi. Muuuuuuuulţi iepuraşi.
• Bicicleta e la putere. Am văzut parcări supraetajate pline ochi de ţoacle. Evident, pistele sunt kilometrice. Asfaltul folosit pentru ele ar ajunge pentru o porţiune bună de autostradă la noi.
• Reducerile la haine sunt substanţiale. Adică SUBSTANŢIALE şi pe bune. O haină făinuţă o zi e 15 euro, următoarea 10 şi apoi, finalmente, 5 euro.
• Germanii se îmbracă foarte bine. Nu o dă nimeni în extreme. Sigur, am văzut şi câteva piţipoance dar mi-a fost frică să mă apropii ca nu cumva să înceapă să vorbească în româneşte ori italiană. Sunt şi cocalari, dar aici ponderea e asigurată de turci şi arabi, care se îmbracă extrem de prost. Un mare plus pentru oamenii de peste 30-40 de ani, a căror vestimentaţie, este, mai în toate cazurile, impecabilă.
  
• Nemţii sunt foarte patrioţi. Mândri de locul în care s-au născut. Steaguri şi fanioane la fiecare pas.
• Sunt multe femei frumoase. Adică suntem în patria blondelor cu ochi albaştri. Cu toate acestea, în nici o ţară din lumea asta nu există femei mai frumoase ca în România.
• Ştiu să se distreze de minune. Poate nu la fel de bine ca noi, dar chefurile sunt neckermann.
• Inna, Alexandra Stan şi Elena Gheorghe domină topurile muzicale. Se ascultă multă muzică românească de genul Deepcentral, Deepside Deejays.