O fotografie

Multe sunt fotografiile care ne impresionează în lumea asta. Fotografia de jos este însă una din preferatele mele all time. Pentru cei mici, nenea din poză e nimeni altul decât Ayrton Senna, triplu campion mondial de Formula 1, la finele anilor '80 şi '90 şi probabil unul din cei mai mari sportivi din toate timpurile. Face parte dintr-o galerie selectă a celor veniţi de pe altă planetă să ne încânte pe noi, muritorii de rând. Încă sunt de părere că în spatele feţei sale s-a ascuns un mic extraterestru care controlează cu multă iscusinţă fiecare mişcare a super-robotolui. La fel ca şi în cazul lui Roger Federer, Usain Bolt, Carl Lewis, Cassius Clay, Michael Jordan, Diego Armando Maradona, Lionel Messi, Michael Phelps, a Anjei Andersen şi altor sportivi de legendă veniţi din galaxii îndepărtate.

Cum a funcţionat roboţelul brazilian din spatele volanului Hondei aflaţi pe îndelete din documentarul Senna. Beyond the speed of sound, unul din cele mai bune în materie. 

Cum o fo` în capitală

Drăguţ. Sau fain. Sigur, ar fi un pic cam rău din partea mea să descriu marea metropolă bucureşteană doar aşa de succint. Prima reîntâlnire cu capitala după muuulţi anişori a fost undeva pe la mijloc. Nici prea prea nici foarte foarte.N-a fost nici realmente mindblowing, dar nici atât de rău pe cât se tot vorbeşte că ar fi. N-are sens să-nşir acum ceea ce ştiţi deja despre Bucureşti. Aşa că nu voi fi kilometric şi mă voi rezuma la câteva aspecte care mi-au rămas în minte, pozitive şi negative.

• mâna lui Ceauşescu "se simte" peste tot. Blocuri cenuşii, megalomania din jurul Casei Poporului, metroul, bulevardele largi, parcurile mari şi aerisite.
• nebunie completă în trafic, o adevărată mişcare browniană. Am impresia că, cel puţin ca şi şofer, ai nevoie de vreo trei perechi de ochi. Ca pieton, cel puţin de şase. 
• ne aflăm într-adevăr în secolul vitezei. În Bucureşti lucrul ăsta se simte din plin. Nimeni nu stă locului, nimeni nu se gândeşte de două ori, acţionează instant.
• tupeul este ridicat la rang de artă. Ştiam de această caracteristică tipic bucureştenească, însă nu băuniam că atinge astfel de cote. Sigur, vorbim atât de tupeu pozitiv cât şi, evident, de cel negativ.
• deşi pare pe alocuri greu de crezut, se citeşte foarte mult. Sunt mulţi cei ce au în permanenţă o carte la purtător. În special în metrou, dar şi în parc, pe bancă. Din nefericire Cancan, Libertatea, Ring sau Click sunt şi ele în topul preferinţelor.
• în câţiva ani, maidanezii i-ar putea întrece numeric chiar şi pe ţiganii atât de prezenţi în Bucureşti.
• dacă metroul este o încântare, arătând chiar mai bine decât "în vecini", călătoria cu autobuzul sau tramvaiul (conservă pe roţi) e o adevărată piatră de încercare. Cu ocazia asta ţi se întăreşte ideea că românii chiar sunt certaţi cu săpunul.
• centrul vechi, chiar şi aşa neterminat (nu e chiar atât de gravă treaba pe cum e expusă la televizor) este realmente superb. Străduţele de pe Lipscani au o atmosferă aparte, un parfum special.
• centrul propriu-zis al capitalei merită într-adevăr vizitat. O grămadă de clădiri cu arhitectură aparte, locuri foarte faine.
• muzeul Antipa este, momentan, punctul forte al Bucureştiului. Renovat într-un mare fel, nu trebuie să lipsească de pe itinerariul niciunui turist.
• muzeul satului este şi el o surpriză plăcută. Străinii îşi pot face o impresie despre tradiţiile şi folclorul nostru într-un cadru decent la un preţ mai mult decât rezonabil.
• parcul Herăstrău e grozav. Neaşteptat de curat, o oază de verdeaţă atât de necesară într-un oraş atât de poluat. Cişmigiul în schimb nu e cu nimic mai diferit decât orice alt parc românesc.
• calea Dorobanţilor e într-adevăr plină de scheme şi figuri. Preţuri enorme, complet nejustificate.De evitat.
• arena naţională, cel puţin de afară (n-am avut voie să arunc un ochi în interior), nu e foarte spectaculoasă. Un stadion cu o arhitectură normală, într-o zonă destul de urâtă. Cel puţin din privinţa asta Cluj Arena e peste.
• odios de-a dreptul accentul şi exprimarea bucureştenilor. De nedescris. Nici într-o mie de ani nu m-aş putea obişnui cu el. Înjurăturile pe "limba" miticilor sună mai rău decât orice.

Un ţăran de Sulighete prin capitală

Da doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, aventura ţăranului ardelean pe alte meleaguri decât cele hunedorene continuă. Sfârşitul ăsta de săptămână mă prinde în capitala frumoasei noastre ţări. Astfel, voi fi chiar în inima junglei urbane, de unde, cu siguranţă, voi reveni cu detalii mai mult sau mai puţin sălbatice. Avem pe itinerariu toate lucrurile pentru care oraşul ciobanului Bucur e recunoscut, plus unul-două mall-uri  (că aşa e când mergi cu jumătatea la oraş ) şi trei-patru stadioane (musai Arena Agrară Naţională). Uraţi-mi noroc, vreme bună şi tone de răbdare, că sigur e nevoie (cu atât mai mult cu cât călătoria nu durează decât 8 ore şi jumătate).

Acestea fiind spuse, vă urez un week-end la fel de reuşit cum sper că va fi al meu şi vă las cu un banc ce se potriveşte cu situaţiunea în cauză:

După o ploaie torenţială, un ardelean stă pe un trotuar din Bucureşti, în aşteptarea unui autobuz. La un moment dat, o maşină trece în trombă printr-o baltă de la marginea trotuarului, stropindu-l din cap până-n picioare; în mod evident, fără a se opri... Fără a se enerva, ardeleanul comentează cu voce tare :
- No, aşa ceva la noi în Ardeal nu se poate întâmpla!
La care, unul de lângă el îl întreabă:
- Da ce, bă ardelene, la voi în Ardeal nu sunt bălţi?!?
- Ba sunt!... Da' dacă te stropeşte cu maşina, şoferul opreşte, se dă jos şi-şi cere iertare, te urcă în maşină te duce acasă la el, îţi dă un rând de haine uscate, te pune să faci un duş iîţ dă o masă pe cinste şi-un sfert de pălincă, te ţine să te culci acolo şi dimineaţa, la plecare, îţi dă şi o sută de euro.
- Ha, ha!... Te-ai tâmpit, omule, zău aşa! Ţi s-a întâmplat ţie una ca asta?!?
- Mie, nu!... Da' lu' nevastă-mea, da!

Flori, fete şi băieţi

Ăsta era unul din jocurile "statice" cu care ne îndeletniceam când încă mai aveam cheia legată de gât. Îl preferam de fiecare dată când era prea cald şi nu ne venea să ne dăm duşi de la umbră, sau atunci când ne era mult prea lene să alergăm după minge în curtea şcolii, ori să ne ferim de aceeaşi sferă buclucaşă la "Raţele şi vânătorii". "Flori, fete şi băieţi" era pe placul fetelor pentru că era printre puţinele distracţii care le implica şi pe ele, când se hotărau să lase deoparte elasticul, îmbrăcatul păpuşilor sau creta fără de care nu putea începe şotronul. Ca să nu ne mai dăm după corcoduş, şi nouă băieţilor ne plăcea gândindu-ne că uite aşa ajungem şi noi să stăm câteva minute în apropierea fetei care ne dădea sentimentul acela ciudat, pe care, uneori, nici azi nu ni-l putem explica. Ne era mai mare dragul când eram puşi să alegem, dincolo de maşini, Jackie Chan (Cichi Cen), Bruce Lee sau Van Damme, numele fetelor cărora le-am da o pupă sau, mai târziu, un "mozol" ştiind, că, poate, "chestiunea" asta s-ar putea chiar materializa la "adevăr sau provocare".

"Flori, fete şi băieţi" e unul din puţinele jocuri care au supravieţuit dominaţiei instaurate de Counter Strike (Cantăr), FIFA, World of Warcraft, Hanna Montana, Puya sau Angry Birds, astfel că zilele trecute, aşteptând în faţa scării, n-am putut să nu trag cu urechea la varianta 2011 a sa, cu puţinele fete din cartier şi cei câţiva băieţi aciuiaţi prin jurul blocului, în rolurile principale. Din nefericire, nici acest simbol al copilăriei noastre n-a rămas nealterat de timpurile în care trăim: "Zi Alina, ce alegi? Bulgari sau Calvin Klein?", "... ăăă, Calvin Klein!", "Hai, eşti cu mine!". "Cosmineeee....întreeee....Facebook sau Twitter?", "Facebook clar!". "Alex. E aşa. Tonciu sau Crudu??", "Tonciu are nasu' prea mare. Cruduuuu claaaar".

Şi-am plecat cu speranţa că cei mici se vor da pe brazdă şi îi vor da de ales celui ce s-a aşezat pe scările reci ale blocului între guma Turbo sau Center Shock, între Pamela Anderson sau Claudia Schiffer, între Hagi şi Stoichkov, între Andreea şi Iuliana, între panseluţe şi păpădii, între dulceaţa de prune sau cea de caise...

Cum descrii o beţie cruntă

Bărbaţii au plăcerea ciudată de a povesti cât/unde/cum/cu cine au băut noaptea trecută. Sau mai bine zis, a se lăuda cu treaba asta. Nu există pe faţa pământului un bărbat care să nu fi exagerat măcar o dată povestea celei mai recente beţii. "Frateeee să vezi  ce mi-am dat aseară. După ce ai plecat tu (mereu se întâmplă după ce pleci tu). Bă coae, m-o luat un chef de băute de uai doamne. Şi dăi cu bere, dăi cu vin, ba am luat parcă şi vreun shot, două-trei (asta-i de efect) Am ajuns pe la vreo 11 beri şi o butelie de vin. Nici nu ştiu cum am ajuns acasă. Oricum, am combinat şi o tipă bună-n spumele mării (evident, se întâmplă tot în lipsa ta. Nu se întâmplă niciodată când eşti acolo)". 

Niciodată, dar niciodată, cifrele, cantitatea, numărul gagicilor nu vor corespunde cu realitatea "din teren"...Dar poate cel mai fain lucru legat de fascinaţia noastră de a ne povesti aventura bahică e modul în care o descriem. Termenii pe care îi folosim când povestim nivelul de alcoolemie pe care l-am atins. Am să prezint în cele ce urmează, câteva dintre numeroasele sinonime pe care le-am folosit/auzit/preluat pentru a descrie o seară de acest gen. Credeţi-mă, nici unul din cuvintele din listă nu e inventat sau născocit pe moment.

Aşadar, avem (complet aleatoriu): mangă, rangă, rachetă, gură, cometă, planor, avion, tanc, lemn, trotil, trotinetă, targhetă, ţavă, orb, irecuperabil, comă, rupt-or boii, bimbo, topor, scândură, mut, ţapăn, şpirluit, tromf, superman, muci, bombă, letal, copt, mortal şi lista poate continua...

Închei cu vorba asta, care mi s-a părut foarte faină: "Nu eşti beat atâta timp cât poţi sta întins pe podea fără să te sprijini!"

Ora de istorie

Citind un material despre mega-ultra-giga-hecta proful on-line, mi-am adus instant aminte de şcoala generală. Şi de materia care am învăţat-o cu cea mai mare plăcere. Se spune că majoritatea celor care au o anumită pasiune în viaţă au pornit de la o scânteie de prin şcoala generală.


Am avut mereu o afinitate pentru istorie. A început cu două volume primite cadou de la ai mei. Legendele Olimpului. Le-am citit pe nerăsuflate şi mi-am dorit tot timpul să aprofundez. Aici a venit scânteia. Ea s-a numit doamna profesoară Barna Mioara. De la ea am învăţat într-un mod cu totul special istoria. Chiar dacă era diriginta clasei noastre nu ne băga pe gât materia. Modul în care îşi prezenta lecţia te atrăgea instant. De altfel, istoria a fost singura materie la care am avut într-un semestru nouă note de zece. Erau atât de mulţi încât a trebuit să îi mute într-o rubrică de la un opţional de-al dânsei. Au urmat apoi olimpiade de istorie (am fost chiar extrem de aproape de o calificare la naţională, mă ştiţi nu sunt chiar cel mai deştept). Totul graţie doamnei diriginte.


Întâmplarea face, ca fix după citirea articolului cu pricina, întorcându-mă de la redacţie, să mă întâlnesc, după foarte mult timp cu Diriga. Am vorbit în mijlocul străzii cam 40 de minute despre absolut orice. Profesori care acum nu mai sunt, colegi, genii, istorie, viaţă, carieră. La anul, după 37 (!!!!!) de ani în învăţământ, Diriga va ieşi la pensie. În urma ei, rămân generaţii întregi de copii. Generaţii întregi de oameni care privesc istoria cu alţi ochi. Totul datorită modului extraordinar în care te făcea să te apropii de ani, perioade, ere, caste, dinastii şi războaie. Pentru faptul că mi-a insuflat şi învăţat atât de multe lucruri îi mulţumesc doamnei Barna. Poate ar fi trebuit s-o fac mai des. Şcoala e la doi paşi de mine. De aproape zece ani trec zilnic pe lângă ea, iar dăţile în care am intrat să salut profesorii care au pus o fundaţie pentru ceea ce suntem, le pot număra pe degetele de la o mână...

Prietenii şi muzica

Extrem de interesant cum creierul nostru ne joacă feste când ne e lumea mai dragă. Am mai vorbit de nevoia de lecitină şi în trecut, dar parcă pe zi ce trece uit tot mai multe lucruri. Spre exemplu, acum două zile am avut nevoie de cam un sfert de oră să îmi aduc aminte împreună cu un prieten numele filmului lui Christopher Nolan cu Di Caprio în rol principal (Inception, evident)!

În fine. Divagăm. Spuneam că e mai mult decât interesant cum nu suntem în stare să memorăm un număr de telefon al pizzeriei din colţ, ori numărul străzii pe care locuim, ori chiar numele bulevardului principal al oraşului, ori id-ul noului coleg de muncă, ori numele medicamentului de care are nevoie cineva din familie. Unde mai pui că mai ai nevoie de un post-it mai tot timpul, începând de la lista de cumpărături şi ajungând la ordinea subiectelor pe care trebuie să le tratezi într-o oarecare zi. Unde vreau s-ajung cu toate astea?

Unul din cele mai faine sentimente este acela când recunoşti o piesă, o melodie, un şlagăr, un hit demult uitat, după primele secunde de bumţi-bumţi, după primele acorduri de chitară, după bass-ul profund şi asta fără să te forţezi prea mult. Şi mai frumos e când simpla audiţie a piesei cu pricina îţi aduce automat în faţa ochilor locul în care ai ascultat-o prima dată, mirosul mâncării pe care ai savurat-o în timp ce din difuzoare răsuna melodia cutare, oamenii cu care erai în acel moment, ba uneori chiar şi spusele tale şi a celor ce te acompaniau. Sunt mai mult ca sigur că acei deja arhi-cunoscuţi cercetători britanici ori americani au şi descoperit o legătură între beat-uri şi amintiri, însă prefer să nu apelez la atotputernicul gugăl. Mi se întâmplă foarte des să aud o melodie pe care să o atribui unui anumit moment din viaţă, fie el recent, fie el demult ascuns după perdeaua de amintiri şi consider că e una din cele mai mişto chestii pe care le poate face creieraşul uman. E minunat să poţi să identifici o melodie cu cel de lângă tine, cu cei ce sunt departe, cu cei cu care nu te-ai mai auzit de ceva vreme.

Iar dacă ţi se întâmplă acest lucru nu ezita să o împărtăşeşti cu ei. Sună-i, pune-le melodia, bâzâie-i pe mess şi trimitele-o, ataşeaz-o cu încredere unui mail plin de emoticoane, împărtăşeşte-o cu ei. Închide ochii, lasă-te purtat de sunet şi imaginează-ţi locul în care ai auzit-o pentru prima dată, locul care te leagă de portativ şi note, lasă aminitrile să vină la suprafaţă, vei vedea, te vei simţi brusc mai bine.