Citind un material despre mega-ultra-giga-hecta proful on-line, mi-am adus instant aminte de şcoala generală. Şi de materia care am învăţat-o cu cea mai mare plăcere. Se spune că majoritatea celor care au o anumită pasiune în viaţă au pornit de la o scânteie de prin şcoala generală.
Am avut mereu o afinitate pentru istorie. A început cu două volume primite cadou de la ai mei. Legendele Olimpului. Le-am citit pe nerăsuflate şi mi-am dorit tot timpul să aprofundez. Aici a venit scânteia. Ea s-a numit doamna profesoară Barna Mioara. De la ea am învăţat într-un mod cu totul special istoria. Chiar dacă era diriginta clasei noastre nu ne băga pe gât materia. Modul în care îşi prezenta lecţia te atrăgea instant. De altfel, istoria a fost singura materie la care am avut într-un semestru nouă note de zece. Erau atât de mulţi încât a trebuit să îi mute într-o rubrică de la un opţional de-al dânsei. Au urmat apoi olimpiade de istorie (am fost chiar extrem de aproape de o calificare la naţională, mă ştiţi nu sunt chiar cel mai deştept). Totul graţie doamnei diriginte.
Întâmplarea face, ca fix după citirea articolului cu pricina, întorcându-mă de la redacţie, să mă întâlnesc, după foarte mult timp cu Diriga. Am vorbit în mijlocul străzii cam 40 de minute despre absolut orice. Profesori care acum nu mai sunt, colegi, genii, istorie, viaţă, carieră. La anul, după 37 (!!!!!) de ani în învăţământ, Diriga va ieşi la pensie. În urma ei, rămân generaţii întregi de copii. Generaţii întregi de oameni care privesc istoria cu alţi ochi. Totul datorită modului extraordinar în care te făcea să te apropii de ani, perioade, ere, caste, dinastii şi războaie. Pentru faptul că mi-a insuflat şi învăţat atât de multe lucruri îi mulţumesc doamnei Barna. Poate ar fi trebuit s-o fac mai des. Şcoala e la doi paşi de mine. De aproape zece ani trec zilnic pe lângă ea, iar dăţile în care am intrat să salut profesorii care au pus o fundaţie pentru ceea ce suntem, le pot număra pe degetele de la o mână...
Am avut mereu o afinitate pentru istorie. A început cu două volume primite cadou de la ai mei. Legendele Olimpului. Le-am citit pe nerăsuflate şi mi-am dorit tot timpul să aprofundez. Aici a venit scânteia. Ea s-a numit doamna profesoară Barna Mioara. De la ea am învăţat într-un mod cu totul special istoria. Chiar dacă era diriginta clasei noastre nu ne băga pe gât materia. Modul în care îşi prezenta lecţia te atrăgea instant. De altfel, istoria a fost singura materie la care am avut într-un semestru nouă note de zece. Erau atât de mulţi încât a trebuit să îi mute într-o rubrică de la un opţional de-al dânsei. Au urmat apoi olimpiade de istorie (am fost chiar extrem de aproape de o calificare la naţională, mă ştiţi nu sunt chiar cel mai deştept). Totul graţie doamnei diriginte.
Întâmplarea face, ca fix după citirea articolului cu pricina, întorcându-mă de la redacţie, să mă întâlnesc, după foarte mult timp cu Diriga. Am vorbit în mijlocul străzii cam 40 de minute despre absolut orice. Profesori care acum nu mai sunt, colegi, genii, istorie, viaţă, carieră. La anul, după 37 (!!!!!) de ani în învăţământ, Diriga va ieşi la pensie. În urma ei, rămân generaţii întregi de copii. Generaţii întregi de oameni care privesc istoria cu alţi ochi. Totul datorită modului extraordinar în care te făcea să te apropii de ani, perioade, ere, caste, dinastii şi războaie. Pentru faptul că mi-a insuflat şi învăţat atât de multe lucruri îi mulţumesc doamnei Barna. Poate ar fi trebuit s-o fac mai des. Şcoala e la doi paşi de mine. De aproape zece ani trec zilnic pe lângă ea, iar dăţile în care am intrat să salut profesorii care au pus o fundaţie pentru ceea ce suntem, le pot număra pe degetele de la o mână...
0 wild thought(s):
Trimiteți un comentariu