Am ajuns la concluzia că cei mai mulţi dintre noi funcţionăm mai bine când avem deadline-uri. Cel puţin în cazul meu, deadline-ul e cea mai bună motivaţie când trebuie să realizez unul sau mai multe lucruri. Bineînţeles, m-am familiarizat mai bine cu termenul încă din facultate, atunci când am aflat că rotiţele ce învârt morişca mare a presei merg la capacitate maximă când există un termen limită. Ai de predat articolul la ora 18.00, în caz contrar rişti să nu mai fie publicat, ba în unele cazuri mai poţi fi chiar şi sancţionat, în funcţie de importanţa subiectului.
Sigur, ne-am lovit de termene limită încă din şcoală, însă parcă atunci mai mergea dusul cu zăhărelul, scăldatul sau amânatul, căci situaţia nu era extrem de gravă. Parcă încă era o joacă. Lucrurile s-au schimbat ceva mai mult în studenţie, când au apărut presiunile din mai multe părţi. Părinţii pe de o parte, de a căror ajutor financiar nu prea poţi să-ţi baţi joc şi evident, profesorii, cărora nu le mai pasă dacă noul tău saint-bernard ţi-a mâncat proiectul sau dacă tovarăşul de cameră a vărsat bere peste planşele tale sau dacă laptop-ul te-a lăsat şi a avut nevoie de o formatare rapidă. Nu predai la timp "tema de casă", ne vedem în toamnă sau în vară, sau în săptămânile premergătoare lucrării de licenţă. A devenit apoi şi mai interesant la noul loc de muncă, după care ai alergat cu limba scoasă o grămadă de timp. Nu vrei să faci o impresie proastă în faţa noului tău şef, care te-a ales pe tine în detrimentul lui Ygrec Xulescu, doar pentru că eşti mai plăcut la prima vedere şi astfel n-ai decât o singură şansă: să faci totul la timp.
Tocmai de aceea cred că, în aproape tot ce faci, e bine să-ţi fixezi un termen limită. Unul realist evident. Unul care să nu se întindă pe o perioadă comparabilă cu iarna dincolo de Cercul Polar. Unul care să se oprească undeva în viitorul apropiat. Astăzi, la ora 19.43. Până vineri. Dincolo de weekend. Până în 15. La 1 ianuarie. Nu trebuie însă uitat că deadline-ul e ruda apropiată a ambiţiei şi frate de sânge cu motivaţia. Sigur, nu s-ar da la o parte şi la o cină romantică şi un film cu lenea, care, se ştie, e deja mare cucoană!
0 wild thought(s):
Trimiteți un comentariu