Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi. Lasă pe poimâine

Ar trebui să îmi fac un tricou cu zicala asta pur românească. Pentru că deja sunt multe zilele în care am amânat să fac unele lucruri. Cel mai bun exemplu: postările pe blog. Până şi ideea asta am amânat-o zile în şir. Atâtea şi atâtea subiecte, atâtea şi atâtea opinii care s-au dus odată cu soarele la miezul lunii noiembrie. Lenea a devenit o cucoană care îmi zâmbeşte de undeva de deasupra, mai ceva ca regina Elisabeta a Marii Britanii. La fel s-a întâmplat şi cu şcoala de şoferi, până şi cu materialele publicate în ziar. Şi când e vorba de ziar, aici chiar nu e indicat să întârzii, să amâni o idee bună. Măcar de m-aş învăţa minte, însă parcă mă încăpăţânez mai ceva ca un tanc sovietic la intrarea în Berlin şi nu vreau să fac ce îmi şopteşte vocea aceea subţire din interior. Aşa că m-am gândit că dacă voi scrie asta pe blog, îmi voi aduce aminte permanent că am ceva de spus, că am ceva de făcut. Pentru că nu-i aşa, noi românii, slavă domnului, avem păreri legate de orice. De aceea, de acum înainte mi-am propus să scriu cel puţin o dată la două zile, pentru mine, pentru cei zece fani ai mei, pentru cei cinci cititori ai blogului. Ba mai mult, îi dau bice şi rubricii de vineri, pe care, da, aţi ghicit, am amânat-o de ceva vreme. Cred că dacă stau bine să mă gândesc, mai fixasem una pentru altă zi a săptămânii. Dar toate pe rând. Şi dacă o voi mai lălăi mult, poate careva dintre voi îmi veţi atrage atenţia. Poke me, dislike me, comment me, sms me, yell to me. Trezirea, hai, te lauzi că îţi place să scrii, că îţi place să fii informat şi să informezi la rândul tău. Treci la aparat şi lasă lenea pentru ăia care numără bani în Orientul Mijlociu. Pentru leneşii din America de Sud. La treabă!