Ritmul incredibil în care se succed etapele în liga noastră mioritică face ca tot mai mulţi antrenori să se plângă de faptul că jucătorii pe care îi pregătesc sunt tot mai obosiţi. Alde Dusan Uhrin Jr, Şumigol, Ando sau Pană încearcă să explice de ceva zile publicului iubitor că oboseala îşi pune amprenta asupra jucătorilor.
Tind să le dau dreptate. Când joci din trei în trei zile cu echipe ca Unirea Urziceni, Sportul Studenţesc sau Victoria Brăneşti, crampele, întinderile şi rupturile musculare pot ajunge la cote într-adevăr alarmante. Intensitatea unui meci de genul celui dintre Dinamo şi Unirea Urziceni te poate scoate definitiv din cărţi, pe tine, ca fotbalist profesionist, plătit să nu faci altceva decât să alergi după beşică toată ziua. Nu e de lepădat nici nivelul unei partide aprige între Sportul şi Poli Timişoara, două echipe atât de apropiate valoric, încât nu poţi să le mai deosebeşti decât după culoarea tricoului. Când mai adaugi şi un adevărat duel gigant între Pandurii Târgu Jiu şi Univeristatea Craiova, trebuie să pregăteşti deja cinci zile de repaus total, care să includă o relaxare la unul din centrele spa cu pretenţii din oraş.
Pus în faţa unor astfel de "războaie" jucătorul român de fotbal va fi călit pentru întâlnirile din mult râvnitele cupe europene. Patronii vor jubila ştiind că jocul din Ligă cu Chelsea nu le va pune nici un fel de probleme celor unsprezece cerberi români din teren. Bourceanu şi Sălăgean nu le vor da nici o şansă lui Torres şi Essien. Zăgrean sau Silviu Ilie vor trata cu indiferenţă întâlnirea cu nişte neica-nimeni ca Vidic, Pique ori Lucio, iar Sânmărtean sau Herea vor trece în viteză de jaloane precum De Jong, Meireles ori Toulalan.
În contextul actual, poate cel mai obositor lucru legat de fotbalul românesc, rămâne privitul în sine al fenomenului de pe margine, din tribună ori din faţa micului ecran. Nimic nu e mai solicitant pentru chibiţul român decât o partidă de genul celei de ieri, din Groapă. Nimic nu te stoarce mai mult de vlagă decât raidul cu accent maratonistic al europarlamentarului din Pipera, la televiziunile dâmboviţene avide după senzaţional. Ostenit, te afunzi tot mai adânc în fotoliu la auzul lamentărilor continue ale patronului din fruntea violeţilor din Timişoara, cu privire la bâlbele fluieraşilor, ori la ieşirile nocturne ale Prinţului de Cluj şi ale lui Dodel "genistul" aflat mai mereu în căutarea unei bombe sexy.
La final, istovit, cu o ultimă sforţare, nu poţi să nu te întrebi: Oare Bănel nu oboseşte niciodată?
Tind să le dau dreptate. Când joci din trei în trei zile cu echipe ca Unirea Urziceni, Sportul Studenţesc sau Victoria Brăneşti, crampele, întinderile şi rupturile musculare pot ajunge la cote într-adevăr alarmante. Intensitatea unui meci de genul celui dintre Dinamo şi Unirea Urziceni te poate scoate definitiv din cărţi, pe tine, ca fotbalist profesionist, plătit să nu faci altceva decât să alergi după beşică toată ziua. Nu e de lepădat nici nivelul unei partide aprige între Sportul şi Poli Timişoara, două echipe atât de apropiate valoric, încât nu poţi să le mai deosebeşti decât după culoarea tricoului. Când mai adaugi şi un adevărat duel gigant între Pandurii Târgu Jiu şi Univeristatea Craiova, trebuie să pregăteşti deja cinci zile de repaus total, care să includă o relaxare la unul din centrele spa cu pretenţii din oraş.
Pus în faţa unor astfel de "războaie" jucătorul român de fotbal va fi călit pentru întâlnirile din mult râvnitele cupe europene. Patronii vor jubila ştiind că jocul din Ligă cu Chelsea nu le va pune nici un fel de probleme celor unsprezece cerberi români din teren. Bourceanu şi Sălăgean nu le vor da nici o şansă lui Torres şi Essien. Zăgrean sau Silviu Ilie vor trata cu indiferenţă întâlnirea cu nişte neica-nimeni ca Vidic, Pique ori Lucio, iar Sânmărtean sau Herea vor trece în viteză de jaloane precum De Jong, Meireles ori Toulalan.
În contextul actual, poate cel mai obositor lucru legat de fotbalul românesc, rămâne privitul în sine al fenomenului de pe margine, din tribună ori din faţa micului ecran. Nimic nu e mai solicitant pentru chibiţul român decât o partidă de genul celei de ieri, din Groapă. Nimic nu te stoarce mai mult de vlagă decât raidul cu accent maratonistic al europarlamentarului din Pipera, la televiziunile dâmboviţene avide după senzaţional. Ostenit, te afunzi tot mai adânc în fotoliu la auzul lamentărilor continue ale patronului din fruntea violeţilor din Timişoara, cu privire la bâlbele fluieraşilor, ori la ieşirile nocturne ale Prinţului de Cluj şi ale lui Dodel "genistul" aflat mai mereu în căutarea unei bombe sexy.
La final, istovit, cu o ultimă sforţare, nu poţi să nu te întrebi: Oare Bănel nu oboseşte niciodată?
0 wild thought(s):
Trimiteți un comentariu